Politicienii noştri nu au nicio vină

Din înţelepciunea populară cunoaştem cu toţii că „nu-i prost cine cere, e prost cine dă”. Avem câteva „cugetări adânci” care, trebuie să recunoaştem, se pliază aproape perfect pe modul nostru de comportament, pe tarele societăţii în care trăim. Politicienii noştri consumă banul public fără noimă şi vreo jenă – acolo unde i-au trimis alegătorii se simt îndreptăţiţi să facă asta, doar sunt aleşii naţiunii. În principal au astfel de comportament pentru că „expeditorii” au un mod de gândire şi selecţie foarte apropiat de al lor. Nu degeaba se susţine că „fiecare popor are politicienii pe care-i merită”. Desigur, beneficiază pe deplin de această facilitate şi cei care nu-i merită, dar românul a devenit între timp democrat şi-ţi spune verde-n faţă că „minoritatea se supune majorităţii”. Cei care cunosc acest mod de gândire acţionează fără rezerve să pună mâna pe putere folosind din plin „psihologia indigenă”. O completare e binevenită: în cele mai multe dintre cazuri, cei care combat susţin fără ruşine că dacă ar fi ei la butoane ar proceda la fel. Asta închide orice discuţie, atâta sinceritate (şi tupeu) doar la români poţi găsi.

Cum se perpetuează această stare care nu lasă spaţiu unei politici bazate pe moralitate, etică şi principii? Foarte uşor. Cetăţeanul nostru nu votează pentru astfel de „poveşti scoase din cărţi”. El e pragmatic, votează pentru cel care dă ceva, orice, dar să dea! O găleată, un pix cu brichetă, 50-100 de lei, unii chiar şi pe 100 de euro, depinde de cât dă şi parte adversă. Alegătorii iau de la toţi şi-i votează pe cei care dau mai mult. În ultima vreme, după ce s-a urcat D.N.A.-ul cu picioarele pe ei, preţul a crescut şi trocul nu mai este chiar la vedere. Sunt puţin mai discreţi. Adevărate reţele de corupători, create de partid sau de candidat, iau legătura cu votanţii prin intermediu rudelor, prietenilor sau vecinilor. Merg acasă la ei, discută, se înţeleg la preţ, apoi, în ziua votării, îi colectează cu maşinile şi-i duc să voteze. Se fac calcule amănunţite iar candidaţii şi oamenii lor oferă bani în funcţie de necesităţi. O altă cugetare populară determină comportamentul lor: „aşa merge”. Copiii încă de mici sunt educaţi în spiritul lui „aşa merge”. Încălcarea principiilor şi a legii nu impresionează pe nimeni, sunt prostii cu care nu câştigi în campania electorală. Dacă un candidat este cinstit şi îndeplineşte criteriile care l-ar face câştigător în orice ţară europeană, la noi nu ar fi decât un prost visător, un aerian sau un tâmpit. Dar tot noi spunem că „ce semeni aia culegi”! Suntem foarte inteligenţi.

În anul 2000, finala s-a dat între I. Iliescu şi V.C. Tudor. În 2004, în finala mare s-au întrecut, T. Băsescu şi A. Năstase. Ce poţi alege din astfel de oferte finale? Clar, numai „răul mai mic”. Pentru majoritatea democratică, cei care (ne) impun alesul, aceştia sunt oamenii care corespund criteriilor de valoare de care se simt ataşaţi. O chestiune de gust şi educaţie. Băsescu chiar i-a persiflat fără jenă: „Adriane, cu ce-a greşit poporul acesta de au ajuns în finală doi comunişti” (citare aproximativă)?! Doar că a uitat să spună că, într-un fel, amândoi sunt creaţia securiştilor: se presupune că Năstase a făcut parte din „grupul Trocadero”, iar Băsescu a fost informator, fără să facă poliţie politică (sic!), şi, probabil, „securist sub acoperire”. Năstase, ginere de lideri comunişti (ambele căsnicii au fost cu fete de ilegalişti), iar Băsescu, membrul al nomenklaturii comuniste oficiale, publicat pe „lista nomenklaturii” în Monitorul Oficial pentru rezerva de cadre. A câştigat Băsescu, cu asemenea curriculum vitae nu putea să piardă. După ce a câştigat n-a stat cu mâinile în sân. Şiret, acesta cu partidul lui, a ocupat locul P.N.Ţ.-C.D.(centru-dreapta a eşichierului politic, trecând peste noapte de la socialişti la populari) şi, mai ales, a devenit reprezentantul reperelor anticomuniste şi elitei intelectuale. A preluat mesajul anticomunist şi antisecurist, care a fost în cea mai mare parte mimat de Băsescu, beneficiind de sprijinul condiţionat al unei părţi importante a societăţii civile. Până la urmă omul s-a pliat pe nişte deziderate care-i erau potrivnice, străine, considerate de el contrar naturii. Dar s-a descurcat, a fost mult timp pe placul celor care l-au ales şi susţinut. Asta ne trebuia nouă, de el avea nevoie România?

În aceste condiţii, datorită impactului negativ al reformelor susţinute de Băsescu, cei care s-au considerat trădaţi (mai ales pecuniar) au devenit duşmanii de viaţă şi de moarte ai iubitului preşedinte. Popularitatea acestuia a scăzut la cote de avarie, chiar sub 10 %, cei care l-au ales s-au săturat rău de el şi au conchis: „Capul lui Moţoc vrem!” Răspunsul a fost pe măsură: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!” Pe bună dreptate. Un preşedinte nu se schimbă fără respectarea legii. Nou-veniţii vroiau să aplice legea bunului plac. Asta a trezit Europa. Pentru prima dată şi-au dat mâna popularii cu socialiştii europeni, ca să-i potolească pe inteligenţii politicieni din România. Personal n-am crezut că nou-veniţii sunt de fapt „tot un drac”(un slogan al societăţii civile ne atrăgea atenţia: „PDL=USL=aceiaşi mizerie”), am sperat că a venit vremea pentru altfel de politică şi alţi politicieni. Optimismul firii mele a dat apă la moară celor care îmi reamintesc de câte ori au ocazia că „aşa merge”. L-am cunoscut personal (sau poate impersonal) pe Crin Antonescu, am jucat o noapte întreagă biliard cu el. Mi s-a părut un om al principiilor. Când a ajuns „preşedinte interimar”, ce credeţi că a făcut întâi? A avansat la gradul de general nişte persoane din servicii. După ce l-am auzit cu urechile mele de-a lungul timpului ce promisese că face. Cu astfel de preşedinte nu poţi nici să treci strada pe trecerea de pietoni! Aşa merge!

S-a instalat noua noastră putere. O putere bine tămâiată, stropită cu busuioc. Opoziţia (actuala putere), ca să ajungă la ciolan, a recuperat jumătate dintre cei care l-au susţinut cu trupul şi cu sufletul pe Traian Băsescu, cei care l-au reţinut la putere cu doar puţin timp înainte. Aceia care erau declaraţi hoţi şi bandiţi de către membrii opoziţiei la „Antene”, au apărut alături de cei care-i contestau, ca salvatori ai naţiei. Au rămas în continuare la putere sub noua siglă. Cum poţi să începi „curăţenia”, să schimbi lumea, cu astfel de practici? În Românica, aşa merge! Singurul adversar al politicienilor şi duşman al naţiunii a rămas Traian Băsescu. Aşa cum a fost odată Nicolae Ceauşescu. Băieţii au părăsit corabia şi s-au mutat pe altă punte. Primul ministru şi candidatul de preşedinte sunt „inteligenţi şi pragmatici”. Ei vor doar să fie în locul lor. Atât. Că aşa merge la noi. Prim-ministrul, dovedit plagiator, provenind dintr-o familie politică de genii, nevasta şi socrul sunt parlamentari de vază, şi-a intrat bine în rol. Câştigă teren şi punctează în defavoarea partenerilor, care în mod total neinspirat, se bazează pe cultura politică a lui Relu Fenechiu şi a lui Dan Radu Ruşanu – eminenţele rău cenuşii ale P.N.L. – ului. Puterea este asemenea fostei puteri, ba chiar au lideri mai răi şi mai rapace. Seamănă la indigo, doar e sigur că „noi suntem români”, cum să fim altfel? De când au venit la ciolan şi-au adus clientela şi au promovat propriile legi medievale. „Producem” pe legea noastră. Pentru achiziţii publice s-a mărit plafonul încredinţărilor directe de la valoarea de 5.000 de euro la 30.000 de euro, iar pentru lucrări edilitare, cu încredinţare directă, până la valoarea de 100.000 de euro. Alte explicaţii nu mai sunt necesare.

Vom ajunge să trăim şi să vedem vreodată controlul electoratului asupra politicului conform unui set de valori şi principii normale, nespecifice tradiţie noastre? Vom ajunge vreodată să conştientizăm că altele sunt interesele noastre şi că doar dacă ne schimbăm atitudinea putem să ieşim din acest cerc vicios? De fiecare dată când ieşim din casă dăm un sfert din ce cheltuim pe mâna parlamentarilor noştri, fiecare bon fiscal conţine 24 % dijmă încasată de parlamentarii noştri, de guvern şi de autorităţile locale. Cum punem să fim atât de insensibili la modul de cheltuire netransparent şi haotic al banilor noştri? De ce suntem atât de nejustificat darnici? La televizor s-a prezentat, cu puţin timp în urmă, o situaţie inedită şi periculoasă: parlamentarii nu pot circula cu maşinile parlamentului pentru că nu au asigurare CASCO (sic!). Câţi dintre dumneavoastră au astfel de asigurări? Asigurarea civilă este obligatorie, cartea verde, cealaltă asigurare este inoportună şi nenecesară la instituţii publice. Se presupune că dacă se produce un accident din vina şoferului, acesta răspunde pentru propriile pagube. De ce să răspundem noi? Banul public este al lor, de aia? Comisioanele ne aduc în postura de tâmpiţi? Chiar trebuie să înghiţim orice inepţie?

Nepotrivită, împotriva Constituţiei şi a spiritului ei, este practica preşedintelui de înfierare a diferiţilor cetăţeni români. Acesta cheamă televiziunile să le povestească cât de păcătoşi sunt Dinu Patriciu, Dan Voiculescu şi, mai nou, un om de afaceri cu nume din două prenume, Gruia Stoica. Preşedintele are în fişa postului, ca sarcini şi atribuţii principale, „să medieze între stat şi societate”. El este preşedintele tuturor românilor şi buni şi răi. Este în egală măsură şi preşedintele lui Dan Voiculescu şi al Elenei Udrea. Chiar dacă nu ne plac anumiţi cetăţeni, nu trebuie să ne bucurăm că preşedintele îi înfierează, nu putem să fim de acord cu asta. Atitudinea părtinitoare a preşedintelui, oricare ar fi el, nu face parte dintr-o democraţie, ea arată că democraţia noastră nu a depăşit nivelul de „moft”. Iar cei care ajung în frunte nu au nicio vină. Aşa cum România a ales să fie condusă, la un moment dat, de Ceauşescu, tot aşa a ales să fie condusă de cei care „acum se sacrifică pentru naţiune”. O singură dilemă îşi găseşte locul în această ecuaţie, naţiunea suntem noi?

Vlada Vişatovici