Apel antielectoral

Anul trecut, în perioada dintre alegerile locale şi cele generale, când consilierii şi primarii îşi intraseră de-a binelea "în pită", mă întrebam ce rost electoral să mai aibă afişele cu te miri ce candidaţi locali, rămaşi de izbelişte pe stâlpi, pereţi şi afişiere, în ploaie şi praf. Ei, mă gândeam, n-are rost să-i jupoaie acum (de pe stâlpi), că şi-aşa vine rândul celălalt şi să nu muncim de pomană, unde avem atâtea alte lucruri de făcut, de ne spetim. Interesant e că de-acuma aspectul lor nu se mai schimba de la o zi la alta ca în campanie, când apăreau cu iuţeală ochelari, dinţi de vampir, mustăţi la cucoane ori ochi roşii; doar că se mai decolorau în timp, la soare, creând un sentiment de lehamite şi abandon, perfect asortat cu politica "în zadar" şi viaţa noastră socială searbădă... În a doua campanie s-au pus alte valuri de afişe, poze, postere electorale - unii concetăţeni, învăţaţi cu economiile excesive şi deplasate impuse în vremea socialismului, îşi exprimă şi azi indignarea: "dar cât costă, domnule, miliarde, campaniile astea electorale, toată tevatura, iar oamenii n-au ce să mănânce"... (n.b. - în ţările bogate campaniile electorale sunt sobre, afişe puţine, cheltuieli măsurate, iar electoratul bine informat de o presă pe măsură). Este şi aici un contrast anormal indus de comunişti, la care faţada şi aparenţele contează mai mult decât fondul problemelor; investiţiile megalomane (exemplu local - coc-seria de pe valea Ţerovei) au reprezentat culmi aberante ale acestei mentalităţi, la care poate ajunge un popor sărac, deturnat de la vocaţia lui structurală.

Dar să revenim. Au trecut pasiunile alegerilor, bălăcărelile, emoţiile, entuziasmele sunt amintiri. Chipurile zâmbitoare, promiţătoare, energice de pe afişe nu mai promit nimic. S-a trecut la treabă, se schimbă funcţii, se corectează legi şi decrete, se adaptează regulamente şi politici economice şi sociale, interne şi externe, a început o nouă viaţă. Se face şi curăţenie în... multe locuri. Numai afişele nu le mai curăţă nimeni. Oare din dorinţa cam slugarnică de a nu-i contraria pe învingători? Ori din simplă neglijenţă şi rezistenţă la situaţii necorespunzătoare? Parcă nu-mi vine totuşi să cred că, după atâţia ani de - totuşi - libertate politică, mai poate cineva să gândească şi să simtă în termenii ceauşismului, când tabloul "şefului" ne surâdea, într-o ureche sau două, de pe toate înălţimile şi din toate cotloanele şi să aplice acea atitudine la România 2001. Atunci era "obligatoriu", unii credeau că de dragul familiei, al copiilor, se pretează la orice anomalie, pe când acum nimic nu-i obligatoriu (nici măcar să votezi cu capul, chiar că de dragul copiilor). Afişele şi panourile electorale pot fi date jos; chiar trebuie, dacă nu vrem să râdem noi de noi înşine.

Unele formaţiuni politice au plătit oameni să cureţe aceste resturi de campanie electorală, care oricum au devenit jalnice. Doar că, probabil, n-au şi verificat/recepţionat lucrul făcut, iar dacă merge cu el de mântuială, nici nu mai avem pretenţii de la alţii. În ce priveşte ordinea şi curăţenia e aşa, că într-o fabrică sau instituţie unde ele există nu e sigur că se face şi lucru de calitate, dar acolo unde nu există e sigur că nu se face treaba ca lumea. E adevărat că aracetul e un adeziv ingrat, impropriu pentru afişe; nu se poate curăţa. Chimiştii vor trebui să identifice un material mai potrivit, biodegradabil, care să poată fi înlăturat uşor după câteva săptămâni. Că parcă e un făcut: un lucru bun şi necesar îl facem de mântuială, şchioapătă de la început, "las' că merge şi-aşa!", iar treburile proaste şi care ne dezavantajează au ceva durabil, sunt mult mai adecvate în lupta cu timpul. (Exemple cu duiumul, de la arta kitsch la blocurile socialiste, care n-ar trebui zugrăvite, ci demolate şi la murdăria endemică şi poluare etc. etc.).

În anii trecuţi aveam o lozincă pentru combaterea pasivităţii politice: campania electorală următoare începe imediat după alegeri. Aşa să se înţeleagă la noi? La oameni noi, afişe vechi?! Timp de aproape 4 ani? Măi, să fie!

Reşiţa, ian. 2001.
A.S. Nicolau