În fiecare an toată naţiunea participă la spectacol. Foarte mulţi au în examen copii, rude, prieteni, vecini, cunoscuţi. Suficienţi ca sa transforme un examen banal într-unul de „interes naţional”. Iar interesul este grevat de ştirile care se succed în acele zile pe toate televiziunile. Normal că pe acest model, agenda publică va conţine automat dezbateri şi tot felul de opinii. Dar cu toată participarea numeroasă se observă că se menţine intenţionat „un secret” – despre ce dorim de la educaţie şi care sunt principiile europene care ar trebui să guverneze şi învăţământul românesc. Îndeplinim cerinţele europene (stabilite pentru aderarea la Uniunea Europeană) într-un mod ce se aseamănă mai degrabă cu teoria „formelor fără fond”.

Continuare…

Am fost plecat câteva zile, mai exact vreo opt (!), cu maşinuţa din dotare, până la litoralul românesc şi înapoi, cu escală la Bucureşti, la întoarcere. Şoselele, practicabile. Semnalizările, de tot rahatul. Colegii de traseu, de la inconştienţi, la nesimţiţi. De exemplu, dacă circuli pe averse, şi respecţi indicatorul de restricţie a vitezei, te trezeşti cu un bizon în spate, care la 80, 90 la oră îţi dă cu farurile, te claxonează, că îi iei aerul şi posibilitatea de a se propti în vreun parapet de pe marginea şoselei. De la Bucureşti până la Caransebeş am trecut pe lângă patru accidente. Cu echipaje SMURD, de descarcerare etc. Pentru ce? Continuare…

În urmă cu 23 de ani, plecam cu un prieten, la fel de revoltat ca şi mine de Iliescu şi de restauraţia comuniştilor în noua republică liberă, spre Bucureşti. Mai exact, cu buletinele şi cu banii ce aveam să-ncercăm să nu-i dăm naşului pentru călătoria noastră înspre a semna în Piaţa Universităţii listele cu tembelii ce susţineau punctul opt al Proclamaţiei de la Timişoara. Pentru cei ce nu mai ţin minte sau sunt prea tineri, punctul opt spunea că foştii comunişti (cei cu funcţii) nu mai au dreptul să candideze la noile funcţii din proaspătul stat democrat. Acum, fireşte că se poate discuta şi pe marginea faptului că, aşa comunişti din eşalonul doi cum au fost, au fost aleşi de turmele hipnotizate de tovarăşul Iliescu. Numai că, pe atunci era în eter doar televiziunea publică, Everac şi Theodorescu, slugi umile şi devotate noului regim aşa zis democrat.

Continuare…

Uneori mă bucur. Mă bucur când văd ce efervescenţi sunt cei care-şi apără drepturile, asta după mulţi ani de adormire. Mă bucur când văd că românii câştigă procesele cu statul la C.E.D.O., mă bucur când sunt în stradă la mitinguri şi demonstraţii, mă bucur că nu cedează presiunilor, că folosesc pârghii specifice democraţiei pentru drepturile lor. Chiar şi profesii care mai ieri erau docile, care erau arme în mâna statului, care erau statul însuşi, abuzul la propriu, azi sunt în stradă, azi sunt uneltele democraţiei. Aşa se vede partea plină a paharului. Recunosc că sunt plin de bucurie şi admiraţie.

Continuare…

De ceva vreme, unul şi altul vin şi se plâng de urmările grindinei, a ploilor şi a secetei ce va urma să vină. Agricultura e la pământ, răcnesc responsabilii cocoţaţi politic pe catifelatele scaune ministeriale! Numai că, agricultura indigenă este de multă vreme sclava importurilor din Turcia, Egipt şi alte ţări care ne blagoslovesc cu legume, cereale şi fructe. Este clar până şi pentru ultimul cetăţean al României că nu ne mai hrănim cu produse indigene. Totul vine din import. Şi-atunci, pentru ce toată melodrama asta cu periclitarea culturilor? Dă bine la popor? Este o scuză pentru viitoare creşteri de preţuri? Chiar ne cred atât de tâmpiţi stimabilii de prin Guvern, încât să înghiţim a nu ştiu câta gogoaşă? Continuare…

George Becali, Dan Voiculescu, Sebastian Ghiţă, Dumitru Dragomir, sunt câteva nume care stau în prim-plan. România întreagă se învârte în jurul lor. Totuşi, o Românie supra-saturată. Cineva spunea că norii vin din est datorită rotaţiei pământului. Ei de fapt stau pe loc (sic!). Mi-a plăcut teribil. Aşa şi cu emanaţiile naţiei. Ei stau deasupra, ca şi norii, iar noi ne învârtim pe sub ei. Spiritele alese stau la înălţime.

Continuare…

După cum au decurs lucrurile cu ultimii doi celebri puşcăriaşi ai ţării, am impresia că în mintea mult prea obosită şi needucată a urmaşilor proştilor ce au ajuns şefi de CAP, justiţia ar trebui să se pronunţe ca urmare a unui referendum prin care doreii să îşi aroge drept de zeiţe ale justiţiei sau dreptăţii în te miri ce mitologii ale lumii. Inclusiv cea dacică, fireşte, dacă ar fi să amintesc ticul verbal al primului celebru infractor politic băgat după gratii. Fireşte, Adrian Năstase. Continuare…

Moto: Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tăpşane,
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Radu Gyr

Mereu auzim despre noi că suntem „aşa cum suntem” pentru că am stat la răscrucea civilizaţiilor, între Orient şi Occident. Am fost strajă, ne-am jertfit pentru Europa, pentru creştinism, pentru civilizaţia occidentală. Am servit Occidentului fiind grănicerii care au ţinut piept turcilor lui Mahomed. Asta este proiecţia istoricilor noştri, eroismul nostru i-a salvat pe alţii, iar în această operaţiune am uitat să ne salvăm pe noi. Mereu arătăm unui prezent discutabil că odată, în trecut, am fost în stare de mare vitejie. Istoria, pentru noi, este mai ales scuza prezentului. Dar cum ai putut fi atunci atât de mare şi tare, iar acum atât de mic şi prăpădit? Marele poet observă probabil acelaşi lucru: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!” Despre prezent nimic!

Continuare…

Am sau au avut unii dintre cetăţenii frumoasei noastre patrii, ceva mai multe zile libere. Cel de Sus ori poate belzebutul comuniştilor a împreunat sărbătoarea de top a comuniştilor cu Învierea lui Isus. Românii, receptivi la tot felul de combinaţii aiurea dar binevenite ca durată a zilelor libere, i-a lăsat pe cei doi antagonişti ai credinţei şi s-au lansat în tot felul de activităţi productive. Cum ar fi mersul la mare. Nu la cea a bulgarilor, la cea a noastră, unde nu te mai uiţi dacă bagi în tine două zile alimente la preţ dublu faţă de ceva castraveţi de la vecini sau plăteşti pe o noapte de cazare preţuri de Monaco. Continuare…

După Cel de-al Doilea Război Mondial, la începutul Războiului Rece, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, îngrijorate de faptul că Germania Federală a rămas izolată după redefinirea prietenilor şi inamicilor – Europa fiind de acum împărţită în „Estul comunist” şi „Vestul liber” – încredinţează Franţei misiunea de a aduce Germania alături de ţările libere şi necomuniste. De ce Franţei? Pentru că asanarea relaţiilor între cele două ţări concurente prin implicarea lor nemijlocită într-un proiect (economic, geopolitic, istoric etc.) de anvergură era esenţial, aceasta însemna şi un nou început pentru relaţia diplomatică dintre Franţa şi Germania. Vechii inamici au devenit amici!

Continuare…