Parlamentul grevist al României a decis să adopte Legea Lustraţiei. Mai exact, cei ce au deţinut funcţii politice de conducere în perioada regimului comunist nu mai au voie, acum, să ocupe funcţii în actualul sistem. O măreaţă realizare a sistemului politic postdecembrist! S-a făcut dreptate! Liderii spirituali ai torţionarilor, cozile de topor ale represivei securităţi, activiştii de partid, nu vor mai putea ocupa funcţii importante în imaculata democraţie românească! Să râd, să plâng? Adoptarea acestei legi, acum, mi se pare o întinare a memoriei celor ce şi-au mâncat sănătatea, tinereţea şi idealurile prin închisorile comuniste. Câţi talibani ai regimului comunist mai supravieţuiesc acum, câţi mai ocupă funcţii, câţi mai pot fi recuzaţi pe baza acestei legi? Continuare…

Întreprinderi lucrative cu profil variat de nivel local, în reţea, sau de nivel naţional vor adapta forţa de muncă disponibilă cerinţelor actuale, cu un trend în permanentă schimbare. Se presupune completarea învăţământului profesional, în curs de reînfiinţare, cu specializările aferente. Propunerile urmă-toare vor putea fi completate şi adaptate la cerinţele şi perspectivele pieţei.

Continuare…

Am intrat ieri în posesia unei informări semnate de primarul Mihai Stepanescu, referitoare la marea prosteală numită concesionarea parcărilor din municipiul Reşiţa unei firme cu nume predestinat: ceva de genul bau-bau! Primarul a decis să ia atitudine faţă de escrocheria numită Repark şi cere de urgenţă măsuri legale în ceea ce priveşte aşa zisa afacere. Prima atenţionare a primarului se referă la faptul că, Hotărârea Consiliului Local în această speţă viza doar parcările publice dar, firma concesionară a pus cu japca plăcuţe de Repark şi în parcări de reşedinţă. Mai exact, în parcările din faţa blocului, parcări plătite de către locatari Direcţiei de Patrimoniu a Primăriei Reşiţa. Mai mult, din informarea primarului rezultă că sistemul de taxare se aplică în perimetrele stabilite prin hotărâri ale Consiliului Local. Or, v-aţi prins, aşa ceva nu există! Bau-Bau a venit şi a pus plăcuţe pe unde au considerat sperietorile că se parchează cel mai mult. Ce să mai spui de faptul că în HCL nr.461/2009 este prevăzut un număr de 424 de parcări publice cu plată, în timp ce Bau Bau a primit 693. Un mizilic, nu? Continuare…

Am scris şi am vorbit de multe ori despre nesimţirea ce se insinuează din ce în ce mai pregnant în unele autointitulate mijloace media. De la poze ce frizează decenţa, la texte ce expun tembelismul creator al celor ce şi-au definitivat studiile şi şi-au însuşit bunul simţ prin trocile pline de lături ale porcilor deghizaţi în noua clasă trendy a societăţii româneşti, toate se revarsă pe mass media. Continuare…

E trendy acum să-ţi dai cu părerea despre schimbarea Guvernului. A câta oare de după 1989? Statisticile o pot spune cu siguranţă. Despre ce vreau să scriu însă? Despre ineficienţa oricărei schimbări politice în România. Este un blestem, este o soartă pierdută aiurea între porţile Occidentului şi cele ale Orientului? Ni se tot spune că ţara asta are resurse incomensurabile în materii prime. Că ţara asta este un punct strategic pe hărţile geopolitice etc. Românul de rând, care habar nu are de zăcăminte, de politici europene, de alte minuni scoase pe gură de şmecherii ce apar pe la tembelizoare, este condamnat de peste 20 de ani la sărăcie, incertitudine socială, insecuritate socială şi la toate blestemele ce pot fi aruncate asupra unui om onest ce nu-şi doreşte decât o viaţă decentă.

Continuare…

Ascultaţi, din nou, câteva cuvinte despre “puterea celor fără de putere” (Václav Havel).

A fost făcut nu demult un apel de la cel mai înalt nivel la repontenţarea societăţii civile, a segmentelor ei cele mai conştiente şi de elită. Atitudinea cetăţenească nu este apanajul nici unui fel de elite, dimpotrivă, civilizaţia presupune implicarea generală, a tuturor indivizilor din Cetate; iar civilizaţia presupune democraţie.

Este posibil ca societatea românească în ansamblu să constate încă odată cât de necesară este vocea societăţii civile, în permanenţă, dar mai cu seamă în situaţii dificile, de criză, precum cea pe care o traversăm, alături de alte ţări de altfel. Acum, când cuţitul e la os, este îndreptăţită ieşirea în stradă cu o varietate impresionantă de doleanţe, însă trebuie să recunoaştem că nu e obligatorie. Ar fi fost însă de dorit o serie de alte ieşiri în stradă de-a lungul timpului, când anumite măsuri ale puterii, respectiv atitudini şi reacţii ale opoziţiei şi altor parteneri de dialog politic (sindicate, ong-uri…) nu au fost adecvate bunului mers al societăţii. Opinia publică are desigur obligaţia (!) să fie vigilentă şi (re)activă tot timpul, nu doar atunci când ponoasele s-au adunat insuportabil şi la fel au această obligaţie diverse segmente sociale, fiecare cu nevoile lui. Corecţiile trebuiau făcute punctual pe traseu, iar situaţia generală s-ar fi ameliorat din mers.

Continuare…

Am încercat luni, poate ani la rând, să ies din tipologia afirmaţiilor ce defineau societatea românească drept o demnă urmaşă a educaţiei stalinist-comuniste. Credeam că am scăpat de multă vreme de acest sindrom. Dar, stupoare, mi-a fost readus în minte recent, cu ocazia citirii unui comentariu pe pagina de Net a colegului Nafiru, mai precis pe Argument. Mircioane, alt coleg, consecvent cu promovarea culturii pe orice canal media posibil, cred că i-ar da drumul şi pe un şanţ ce poate duce apă culturală, scrie că actorii reşiţeni vor susţine două spectacole într-o zi. Unul la matineu, pentru copii, şi altul seara, pentru adulţi. Şi se găseşte un cretinoid, un demn urmaş al stahanovismului, sau poate un postac politic de opoziţie angajat să radă tot ce poate fi benefic puterii să scrie că: Că ce? Continuare…

Am urmărit discursul domnului Traian Băsescu cu atenţie, cu o mică doză de speranţă şi, pe măsură ce minutele treceau, cu multă amărăciune. Şeful statului a venit cu aceleaşi vechi proiecte, înţepenite prin mocirla intereselor politicianiste. Că am stabilizat, că am reformat, că am modernizat. Ce, domnule preşedinte? Ce am modernizat în toată cloaca socială şi instituţională ce ne înconjoară? Să luăm ministerele şi instituţiile statului la rând ar fi un demers lung, plicticos şi în van. Doar câteva exemple. Au fost disponibilizaţi două sute de mii de bugetari iar, celor rămaşi li s-au redus salariile. Frumos, dacă spui că ai făcut toate astea pentru stabilitate economică şi pentru a scăpa ţara de la colaps. Numai că, disponibilizaţii, în mare parte, sunt acele persoane ce ar fi putut să fie angajate, conform schemei de personal. Mai pe şleau, au fost disponibilizate locurile prevăzute în schema de personal, dar niciodată ocupate cu vreun angajat. Continuare…

Motivul principal a fost cel al precedentei experienţe de acest fel. Era în 1989 şi aveam 22 de ani. Sătul de regim, am exultat în momentul în care am simţit primele adieri ale răzmeriţei ce pusese stăpânire pe ţară. Am plecat de nebun pe străzile Caransebeşului, convins fiind că fac parte din cei ce vor schimba soarta ţării. Că vom fi liberi, că vom putea vorbi, scrie, întâlni orice, oriunde pe oricine. S-a dovedit mai târziu că, emanatul Iliescu a tras cu secera ideologică şi cu ciocanele minerilor peste toare aspiraţiile celor ce au ieşit în stradă atunci. Masa de manevră ce fusese bună de încasat gloanţele armatei conduse de comunişti şi mai apoi de kaghebistul Militaru trebuia pusă cu botul pe labe. Ce democraţie, ce pluripartidism? Câţiva gologani aruncaţi unor revoluţionari aleşi, care şi-au crescut numărul de la sute la mii şi, în rest, mineriade. Continuare…