Din istoricul Reşiţei

Cu ocazia împlinirii la data de 3 iulie 2012 a 241 de ani de la înfiinţarea uzinelor metalurgice Reşiţa publicăm articolul „Din istoricul Reşiţei” apărut în 1936, în ziarul Fruncea şi semnat de domnul Gh. Cimponeriu, priminspector U.D.R.

Mineritul în Bănat

Părţile muntoase ale Bănatului au fost foarte mult apreciate de romani ca regiuni miniere. În Sasca şi Moldova nouă erau chiar colegii ale aurariilor, – ce denotă că extracţia aurului s-a făcut intensiv.

Fierul se exploata în regiunea Bocşa – Ocna de fier – Dognecea de unde se exploatează şi azi minereul.

Această exploatare a fost în tot cazul importantă ce putem deduce cu precizie din faptul, că la Berzovia, la Tibiscum şi Drobebis (Turnu-Severin) au existat ateliere de fierărie – foarte active, care întreţineau şi câte o „schola fabrorum” – şcoală de fierari – aprovizionând cu fier şi cupru şi atelierele care au existat la Vârşeţ şi Vatina.

În evul mediu centrul industriei metalurgice a fost în Bocşa sau în jurul Bocşei, care a fost declarată o posesiune regală, scoasă de sub influenţa şi administraţia cnezatelor dimpreună cu întreaga regiune minieră şi apărată de o cetate (Bocşa sau „castrum Bokocha”) care a existat ca cetate până la anul 1659.

Numeroase decrete ale regilor apără şi scutesc de prestaţii populaţia ocupată cu mineritul, şi interzice scoaterea din ţară a metalelor.

Dominaţia turcească a exploatat în Bănat aurul, cuprul şi fierul fără sistem şi fără cruţare, folosind la lucrări populaţia baştinaşă, prisonierii de război şi sclavi.

După ce turcii au fost isgoniţi din Bănat în anul 1716 generalul Mercy, reorganizatorul Bănatului, încă în anul 1717 reînfiinţează exploatarea aurului, a cuprului şi a fierului, formând pentru conducerea acestor lucrări o comisie specială ”Banater Bergwerk einrichtungs-Komission” cu sediul în Timişoara.

Această comisie aducând din Austria şi Germania meş-teri minieri şi topitori, refac minele folosite în Evul Mediu şi cercetează întreg judeţul Caraş după noi zăcăminte.

În anul 1718 se ridică un furnal şi o topitorie de cupru la Oraviţa, şi Dognecea, la 1719 un furnal la Bocşa. Pentru conducerea şi îndeplinirea lucrărilor necesare, colonizează meseriaşi şi mineri din Tirol şi Bohemia, cari poartă titlu de ”Kaiserliche handwerker”.

Pe lângă furnale şi topitorii se înfiinţează şi ateliere cari produc piese turnate şi forjate, ocupând până la 200 muncitori.

După multe peripeţii prin care au trecut aceste uzine topitorii şi ateliere – fiind mereu oprite lucrările în urma inundaţiilor produse de Berzava conducătorul acestor exploatări: Ios. D. Redange – de origine francez – propune ca furnalele din Bocşa să fie mutate la Reşiţa, având în acest loc Berzava o cădere mai mare care poate ţinea în funcţie uzina, chiar şi la un nivel mai scăzut al apei, de altă parte este înconjurat de păduri seculare, din care se pot produce cantităţile necesare de cărbuni, acest raport este datat din 1768, 3 Sept. şi semnat de Redange.

Curtea imperială aprobă raportul şi planurile la 31 Oct. 1768, iar în toamna anului 1769 încep lucrările pentru săparea canalului uzinelor, cari lucrări au fost conduse de Cristoph Delins, şi executate de populaţia românească, scoasă cu forţa şi comunele Târnova, Doman, Terova şi Cuptoare, numindu-se această muncă gratuită ”robot”.

În primăvara anului 1770 încep lucrările pentru zidirea a două furnale, cu uzinele şi atelierele necesare, în acelaşi loc, unde se găsesc şi azi furnalele.

În timpul acesta a existat sub numirea de ”Reşiţa”, numai Reşiţa-română de azi, o comună mică cu 64 de case.

În jurul furnalelor se ridică case, se stabilesc lucrători colonizaţi din diferite părţi ale Austriei primind comuna noastră numele de ”Montan-Reschitza” faţă de ”Cameral-Reschiza”, cum a fost numită Reşiţa-română.

La sfârşitul lunei Iunie se termină lucrările, iar la 3 Iulie 1771 călugărul franciscan Gozlich Mihail din Caraşova sfinţeşte furnalele în cadrele unei mari festivităţi la care participă si intemeetorul lor, I. Redange asistat de asesorul Müller, şi le botează pe unul ”Franciscus” iar pe al doilea ”Iosephus”.

Dela această dată producţia metalurgică se concentrează la Reşiţa, iar administraţia se concen-trează la curtea imperială din Viena la ”Hofkammer für Münz und Bergwesen”, tot la curtea imperială s-au vărsat şi venitele realizate de aceste uzine.

Anul 1780 este pentru Reşiţa şi în general pentru industria din Bănat de o importanţă deosebită. Anume în acest an au fost descoperiţi în Anina în locul numit ”Valea Purcariu”, cărbunii de piatră.

Deşi s-au găsit cantităţi considerabile, în uzine s-au folosit la topirea şi prelucrarea fierului abia din anul 1816.

Pe lângă toate că folosirea cărbunilor de piatră îi dă industriei fierului din Reşiţa un avânt deosebit, exploatarea nu a fost pentru curtea din Viena destul de rentabilă, din cauza administraţiei prea greoae şi complicate. Curtea se hotărăşte în 1830 să scoată întreaga regiune minieră şi instalaţiile existente la vânzare, nu se găsesc însă cumpărători…

Pentru a intenzifica producţia se înlocuesc instalaţiile învechite cu altele noi, se instalează maşini cu aburi, folosind pretutindeni numai cărbuni de piatră. În anul 1846, Reşiţa are aspectul unui oraş industrial, iar numărul muncitorilor trece de 1000 oameni.

Reşiţa în revoluţia din 1848

Vestea revoluţiei din Budapesta a ajuns la finea lunei Martie şi la Reşiţa. Sârbii răsvrătiţi, atacă din tabăra lor formată în Alibunar, regiunile miniere şi distrug o parte a instalaţiilor din Moldova, Sasca şi Oraviţa.

Luând de veste guvernul maghiar, din nou instaiat, de aceste atacuri, dându-şi seama şi de importanţa mare a stăpânirii acestor regiuni, trimite la Bocşa şi Reşiţa trupe de apărare, declară întreaga regiune minieră din Banat de avere naţională, sub conducerea guvernului maghiar, numeşte un consiliu de adminis-traţie sub preşedinţia lui Slavy Iosif şi pe Graenzenstein Augustin director. Introduce în administraţia minelor şi uzinelor limba maghiară şi pune uzinele şi atelierele în serviciul înarmării trupelor maghiare.

Încă în anul 1848 se începe cu o muncă febrilă fabricarea tunurilor de 3, 6 şi 18 funţi şi a ghiulelelor necesare, iar pentru infanterie se fabrică baionete şi alte obiecte de echipament.

În Reşiţa se organizează două companii de gardă naţională (Burger-Garde) recrutându-se efectivul dintre muncitorii uzinei şi funcţionari.

Între casa domnitoare şi naţiunea se rup brusc relaţiile în urma rescriptului imperial din 3 Octombrie 1848, prin care se numeşte comisar imperial, cu depline puteri peste întreg teritoriul Ungariei, generalul Jellasich.

Regimentul de grăniceri români din Caransebeş, sub comanda generalului Appel, rămaşi fideli împăratului, la 11 Nov. ocupă comuna Brebul şi de aci pregătesc să ocupe Bocşa şi Reşiţa. Comunele române din jur: Soceni, Terova, Târnova, Cuptoare se ataşează făţiş la grăniceri. Reşiţa este atacată la 18 Dec. dinspre Terova sub conducerea lui Traian Doda, atacul a fost însă respins de reşiţeni şi însuşi comandantul rănit.

La 22 Dec. se întăresc trupele grănicerilor cu două batalioane şi populaţia din jur şi Reşiţa este ocupată la 24 Decembrie. În cursul luptelor au ars biserica catolică, clădirea în care a fost plasată Direcţiunea, arhiva, câteva ateliere şi 143 de case.

Reşiţa era deci din nou în posesia camerei imperiale, cu ajutorul grănicerilor români.

Activitatea a fost pe un scurt timp întreruptă. Însă la începutul anului 1849 se restaurează uzinele devastate, la furnalele existente se mai adaugă un furnal nou, se măreşte capacitatea furnalelor cu aburi la atelierele de maşini, ajustajul şi tâmplăria de modele, se instalează maşini noi moderne şi în primăvară a anului 1850 Reşiţa este din nou în plină activitate. În 1852, Iulie 26, se începe instalarea unui atelier de tunuri şi obuze. Până la anul 1855 au fost fabricate în aceste ateliere 26 de tunuri de 12 funţi şi 20 tunuri de 18 funţi.

Reşiţa „K.K. osterr. Staats-Eisenbahn Gesellschaft”

La anul 1854 ca de atâtea ori, guvernul austriac şi curtea Imperială ajung din nou într-o situaţie gravă financiară, care determină guvernul, ca în baza legii din 14 Sept. 1854, să cedeze societăţilor particulare toate căile ferate, înfiinţate de stat. Se formează mai multe societăţi, din care cea mai importată era „K.K. (Koninglich-Kaiserliche) Osterreichische Staats-Einsanbahn-Gesellschaft”, prescurtat „Steg”.

Această societate preia liniile ferate: În Austria: Bondenbach – Brunn – Olmutz. În Ungaria: Merdhegg – Pressburg – Budapesta – Czegled – Solnok, Czegled – Segedin – Timişoara, Timişoara – Lişava – Baziaş, Lişava – Oraviţa – Baziaş.

Societatea este formată de următorii: Baron Sina George şeful băncii S.C.Sina din Viena, baron Eskeles Daniel, şeful băncii Arnstein et Ezkeles din Viena, Pereire Isac, preşedintele băncii „Societe generale de credit mobilier” din Paris. Societatea a Galliera Rafael, directorul băncii „Societe generale de credit bilier” din Paris. Societatea a garantat guvernului austriac un beneficiu de 52% pe o durată de 90 de ani, adică până la anul 1945.

În afară de liniile ferate mai sus amintite, pentru suma de 30 milioane franci societatea mai primeşte în posesie definitivă minele de cărbuni din SobochLeben, Kladno şi Brandeisl din Bohemia şi toate minele, uzinele şi domeniile din Bănat.

Întinderea terenurilor din Bănat era 226.232 jughere, iar suma exactă plătită pentru acestea a fost de 11.125.046 floreni şi 89 creiţari. Contractul s-a încheiat la 01.01.1855 şi sancţionat de Împăratul Franz Iosif I, la 03.01.1855. Obiectele vândute erau, conform contractului, următoarele:

1. Minele de aramă din Oraviţa şi Ciclova cu uzinele şi atelierele lor,
2. Minele de aramă, argint şi fier din Dognecea,
3. Minele de aramă şi fier din Sasca cu uzina lor,
4. Minele de cărbuni din Doman, Cuptoare şi Secul,
5. Minele de aramă şi uzinele din Moldova,
6. Minele de cărbuni din Steiedorf,
7. Uzinele şi atelierele din Reşiţa şi Văliug,
8. Uzinele de fier şi aramă din Bocşa,
9. Uzinele de fier din Ciclova,
10. Minele de fier din Ocna de fier şi Slamina cu toate minele de fier şi aramă, care erau în posesia statului,
11. Toate terenurile şi pădurile care aparţin minelor şi uzinelor, în fine
12. Toate terenurile camerale din districtele Oraviţa şi Bocşa.

Prima preocupare a Societăţii noi a fost înzestrarea fabricei cu instalaţii noi, moderne, pentru a-i putea majora capacitatea de producţie.

În epoca 1855-1874 atât Austria cât şi Ungaria lucrează intenziv la mărirea reţelei de căi ferate. Prin instalaţiile lor, uzinele şi atelierele din Reşiţa furnizează aproape întreg materialul necesar.

În 1868 se instalează fabricarea oţelului „Bessemer” şi în scurt timp a oţelului „Martin”. În 1871 se instalează un atelier de bandaje şi de roţi montate, laminoare de table, o fabrică nouă de maşini cu o lăcătuşerie de scule, un atelier de construcţii şi poduri, un atelier de cazangerie, o turnătorie de oţel şi o fabrică de cărămizi refractare.

În anul 1860 s-a început construirea liniei ferate rondale Anina-Oraviţa, print-o regiune pitorească, unde pentru a învinge greutăţile terenului, a trebuit să se construiască 14 tuneluri, un mare viaduct şi mai multe poduri, făcându-se astfel legătura cu Reşiţa. La anul 1871 se începe construirea liniei ferate industriale între Reşiţa – Bocşa-Română – Ocna de fier. Se instalează apoi un atelier de locomotive pentru trenul industrial şi la anul 1873 iese prima locomotivă fabricată în Reşiţa.

La anul 1889 se construieşte fabrica de poduri şi construcţii şi fabrica de maşini, în anul 1894 turnătoria de fier şi oţel, în anul 1898 uzina de laminoare din Reşiţa şi fabrica de maşini agricole din Bocşa.

La 1899 fabrica de şuruburi din Anina, în 1901 uzina de energie cu vapori din Anina, în 1905 fabrica de cărămizi refractare şi uzina de energie cu gaz din Reşiţa. În 1906 uzina de energie hidraulică din Reşiţa, iar în 1907-1909 monumentalulu baraj al apei Bârzavei la Văliug.

În raport cu intensificarea lucrărilor creşte şi populaţia Reşiţei. La recensământul din 1910 are peste 10.000 de locuitori, iar de prezent 21.000.

U.D.R.

Terminându-se războiul mondial, o necesitate imperioasă economică şi a apărării naţionale a impus transformarea Societăţii Steg, în societate românească. Prin decretullege No. 2455 din 8 Iunie 1930 guvernul decretează înfiinţarea Socetăţii: „Uzinele de fier şi Domeniile din Reşiţa, societate anonimă”.

Azi Uzinele Reşiţa – este incontestabil – sunt cele mai puternice inteprinderi din întreg cuprinsul României. Ce însemnătate are pentru o ţară de a avea o industrie metalurgică puternică şi bine îndrumată, a dovedit-o cu prisosinţă războiul, care pe lângă armata activă din front, a mobilizat o a doua armată în serviciul metalurgiei. S-a auzit adeseori în cursul războiului, că acela va învinge, care va putea aduce pe front cu un tun mai mult şi putem afirma că mersul războiului mondial a fost pendinte în mare parte de industria metalurgică.

Reşiţa este în această ordine de idei, cel mai important factor în apărarea noastră naţională, dar totodată şi una dintre cele mai importante baze economice ale ţării, care pe lângă producţia de armament are capacitatea cea mai putenică de producţie de material rulant de căi ferate şi unelte agricole, de materiale prime şi cărbuni, necesare atât industriei cât şi economiei ţării.

Întrucât articolul „Din istoricul Reşiţei”, semnat de Gh. Cimponeriu, prezintă evenimentele petrecute doar până în anul 1936, în continuare sunt prezentate evenimentele mai importante petrecute după această perioadă.

• 1936 a fost refăcut cel de-al doilea furnal, astfel producţia sa fiind dublată.
• 1937 se măreşte capacitatea oţelăriei Siemens Martin prin construcţia cuptorului nr. 7
• 1940 livrează un schelet metalic complet sudat pentru construcţia blocului administrativ al Direcţiei Generale C.F.R. din Bucureşti acesta fiind prima construcţie de acest gen din România.
• 1941 uzinele U.D.R. ajung sub controlul armatei. În inteprinderile U.D.R. este introdusă disciplina militară şi carcera.
• 1943 U.D.R. construieşte primul teleferic din România, între Văliug şi (Vârful Gozna). Tot în acest an a fost incendiat depozitul de materiale al fabricii de locomotive, pagubele fiind uriaşe.
• 1946 a fost introdusă în fabricaţie locomotiva serie 150.000, care avea să constituie tipul de bază şi cel mai modern utilizat de căile ferate române pentru traficul greu de marfă.
• 1948 marchează naţionalizarea U.D.R.-ului şi construirea barajului “Gozna – Văliug”.
• 1949 s-a produs dezagregarea U.D.R.-ului în componente ale noilor societăţi mixte SOVROM METAL (ramura metalurgică) şi SOVROM UTILAJ PETROLIFER (ramura de construcţii de maşini).
• 1952 începe construcţia cuptoarelor adânci la laminoare.
• 1954 SOVROM METAL şi SOVROM UTILAJ PETROLIFER au fost reunite sub numele de Combinatul Metalurgic Reşiţa.
• 1954-1978 uzina se extinde prin construirea platformei sectoarelor calde (Mociur).
• 1955, luna septembrie, marchează construcţia celei de a 1000-a locomotivă la Reşiţa.
• 1958 oţelăria „Siemens Martin” este reconstruită.
• 1961 este anul în care se încheie, după aproape nouă decenii, fabricaţia de locomotive cu aburi la Reşiţa.
• 1960-1962 a avut loc refacerea furnalelor.
• 1961-1962, are loc construirea Barajului „Secu”.
• 1962, 1 aprilie, Combinatul Metalurgic Reşiţa se divide în Combinatul Siderurgic Reşiţa (CSR) şi Uzina de Construcţii de Maşini Reşiţa (UCMR).
• 1962-1964 au fost realizate primele 24 de hidroagregate, pentru un număr de 11 hidrocentrale din amenajarea complexului Bistriţa-aval.
• 1964-1965 s-a pus în funcţiune pe platforma Mociur noua clădire a secţiei de forjă. Aceasta a crescut de aproape trei ori volumul de piese forjate.
• 1970-1972 extinderea continuă prin construirea platformei Direcţiei Cercetare Proiectare, la ieşirea din Reşiţa, spre Caransebeş.
• 1975-1980 se construieşte platforma Câlnicel, în extremitatea nordică a municipiului Reşiţa, în vecinătatea localităţii Câlnic.
• 1991 devine Uzina Constructoare de Maşini Reşiţa S.A. În acest an are loc şi oprirea fabricii de aglomerat şi a furnalelor.
• 2003 Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participaţiunilor Statului a vândut întregul pachet de acţiuni deţinute de stat consorţiului format din societatea elveţiană INET A.G. şi Asociaţia Salariaţilor UCM Reşiţa.

La începutul secolului XXI, suprafaţa sa totală cuprinde 98 hectare, dintre care 68,7 hectare platforme industriale şi 25,5 hectare clădiri şi hale acoperite.

Datele pentru această cronologie au fost preluate din “Scurtă Cronică a Banatu-lui Montan” de Georg Hromadka şi “Istoria Uzinelor din Reşiţa” de Dan Gh. Perianu.

Debona Ingrid

Publicat in: 05/07/2012

1 Comentariu »