Avatar al comunicării – vorbitul tare

Se ştie că românii vorbesc tare. E o generalizare improprie (ce înseamnă “se ştie”?), ca orice generalizare, ca şi “peste tot se fură, nu numai la noi” (adică şi la… nemţi). Desigur, despre nici o categorie nu se poate susţine că “toţi… (adăugaţi dv. aici cam (!) orice)”. Unii. Că mulţi, că puţini, asta deja se poate discuta. La fel ca despre vorbitul tare, înţelegând prin asta prea tare, ceea ce îndeobşte deranjează şi nici prea civilizat nu este. Trăitorii pe meleagurile cărăşene, reşiţene ar avea ceva temeiuri de a spune că la cei de pe aici s-ar întâlni o aşa înclinaţie, chiar dacă străbătând meleagurile ţărişoarei se poate constata că se vorbeşte tare şi la Cluj, şi”la” Bihor, şi”la” Oltenia, şi “la” Moldova, Bucureşti, Constanţa, şi… la televizor. Unele deosebiri de nuanţă se pot percepe, ceea ce însă nu schimbă fondul problemei, căci se întâmplă şi în străinătate, unde mici grupuri se fac auzite mai tare, ieşind cumva în evidenţă, uneori dezagreabil.

Dar să revenim la noi, “pe plan local”. Se invocă forme de eventuale deformaţii profesionale, profesorii trebuind să se facă auziţi în sălile de curs, politicienii la adunările electorale, deşi se poate face uşor distincţia între discursul sonor şi cel agresiv, că aici e de fapt problema. Utilizarea vorbirii ca pretext pentru agresivitate şi tupeu. “Care-i mai tare în parcare”, căci volumul sonor se vrea şi o demonstraţie de forţă. Ar mai fi vărsarea nădufului din te miri ce pricini, ori pur şi simplu terorizarea sau plăcerea de a-l/ a-i irita pe celălalt/ ceilalţi şi lista poate continua. Întreruperea interlocutorului este de asemenea la îndemână, un obicei asociat şi predilect în atmosfera respectivă. Ceva de felul deformaţiei profesionale intervine, pare-se, într-un mediu de centru muncitoresc. Cei care lucrează în halele industriale au parte zilnic de ore întregi de zgomot al maşinilor-unelte şi al podurilor rulante, ceea ce îi obligă să strige pentru a se înţelege între ei. Când au discuţii mai lungi, se retrag în cabinele maiştrilor, ca să poată vorbi normal. Cu timpul vorbitul tare devine o a doua natură, transmiţându-se în bună măsură şi celor din jur, dacă este neglijat. Nu mai este atât de normal, căci n-are noimă într-o discuţie la o masă (în public sau acasă) să strigi “ca de pe trotuarul celălalt”, decât dacă ţii să te impui cu orice preţ, fără nici o miză aparentă, iar atmosfera generală are de suferit. Se mai strigă, normal, în pieţe, la meeting, dar aia e altceva. Câte unul din cei excedaţi de agresivitatea verbală încearcă să reacţioneze, “măi, mă laşi?!”. Caută să se elibereze… Şefii strigă de asemenea tare, c-aşa-i în parcare. Ăăă… în fişa postului.

Poate şi activităţile propagandistice şi de control ale “activului de partid” şi ale Securităţii să fi avut un rol în psihologia timorat-tensionată şi înrăită ca atare a oamenilor. Ele, activităţile, erau pe vremea aceea mai intense în mediile muncitoreşti, mai cu seamă după mişcările din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi altele de mai mică anvergură. E însă de presupus că vremea “avântului revoluţionar” şi al “mâniei proletare” a trecut.

Ca atitudine juvenilă, s-ar putea spune, e de înţeles vorbitul tare de bună seamă. Tinerii sunt zgomotoşi (ca şi copiii, fiecare în felul lor), exuberanţa le animă inclusiv modul de comunicare, e adevărat. Deşi, când au de comunicat propriu-zis (povestit, comentat, argumentat) între ei, ţi-e mai mare dragul să-i vezi grupaţi şi discutând. Au şi o accentuată dorinţă de afirmare, sunt la început de drum şi de fapt le stă şi bine. Dar juvenilii întârziaţi oare de ce refuză/ evită comunicarea? ?i nici nu le stă bine exuberanţa… juvenilă.

“Unii folosesc cuvintele pentru a-şi ascunde gândurile”, spunea cineva. Aceştia îşi pot găsi în vorbitul tare o unealtă potrivită scopurilor lor îndoielnice. Împiedicând de fapt comunicarea. În acelaşi sens, de ascundere a gândurilor (sau a absenţei lor) se mai recurge la logoree şi la pălăvrăgeală, vorbitul mult şi despre nimic, înrudite între ele, toate utilizări deficitare ale neasemuitului dar al vorbirii articulate. Să mai spunem că plăcerea de a striga la celălalt, devenită obicei, poate acţiona ca un drog, iar pe termen lung dăunează aşadar, uneori grav, şi sănătăţii… utilizatorului.

Ne putem raporta în această chestiune la Imaginarul violent al românilor (R. Cesereanu, Humanitas 2003), Vorbirea în şoaptă (Al. Horia, Anastasia 1995) sau varii eseuri despre tăcere. Revăzând eventual textul Vorbe, vorbe, în Alte gânduri (A. G., Banatul Montan 2009). Obiectul discuţiei este în fond comunicarea, care în cazul vorbitului (excesiv de) tare (adică zbierat) şi al întreruperii sistematice a celuilalt se suspendă. Rămâne doar mesajul de forţă – “… din parcare”, nu-i aşa? – care te (ne) poate duce cu gândul, uneori, la răgetul unui animal aflat în pericol sau în postură de atac. Iar “decalogul” de la Oxford al “dialogului civilizat” (v. internet) rămâne un deziderat în depărtare. Precum şi preţioasa însuşire de a asculta (şi) ce vorbeşte celălalt. Nemaivorbind de multele îndemnuri din Cartea Sfântă (Pilde, Eccleziastul etc.).

Revenind la ponoasele aduse de vorbitul (prea) tare, poate că nu disconfortul fizic ar fi cel mai rău şi nici impresia creată (în Germania, dacă într-un local se ridică vocea, toţi de pe la mese se întorc şi îi privesc ostentativ pe gălăgioşi; la noi… se rabdă). Dar întreruperea comunicării afectează esenţa vieţii sociale. Iar de aici, de la firul ierbii, pornesc carenţele multor raporturi în societatea noastră. Căci nu poţi purta o discuţie cu noimă, “de pe trotuarul celălalt”. Sigur, monolog se poate, dar… de monologuri n-am dus lipsă, nici în ultima, nici în… penultima vreme. Ce să mai vorbim!

Reşiţa, iulie-sept. 2020

Anton Georgescu