Veacul României Mari

văzut de afară

Istoria este fluctuantă, cea veche, dar mai ales cea recentă şi actualitatea, depinde la ce categorii şi evenimente se referă şi din ce direcţie este privită şi prin ce grilă de percepţie. Cu atât mai fluctuante sunt şi scrierile istorice, istoriografia, marcate de diverse orientări şi parti-pris-uri. Toate, pe parcursul ultimei generaţii, eliberate din cătuşele ideologice ale dictaturii, iau o nouă turnură. Nu degeaba se spune că, în anumite conjuncturi social-politice, trecutul este la fel de incert ca viitorul. Falsificările, deformările care ne contrariază memoria şi reperele, programatice sau nu, sunt astfel echivalente cu surprizele care ne contrazic aşteptările şi previziunile.

Despre ultima sută de ani cam ştim destule, veţi spune, n-are rost să mai aflăm altele. Să nu ne pripim însă, deoarece în cartea tânărului istoric Oliver Jens Schmitt vom întâlni un mod de a privi istoria noastră cu care nu suntem obişnuiţi şi chiar unele aspecte şi detalii prea puţin cunoscute. România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie “tratează o temă mare; el nu oferă însă o prezentare de ansamblu, ci este un eseu istoric” *). Astfel îşi defineşte autorul lucrarea încă de la început, iar cititorul răsuflă uşurat că nu se va sufoca în date ştiinţifice şi în analize aride. Iar ceea ce reuşeşte este să-i menţină treaz interesul şi, mai ales, disponibilitatea faţă de prezentarea obiectivă, cu detaşarea străinului, faţă de unele subiecte şi abordări delicate şi eventual incomode. Elveţianul naturalizat austriac a prins drag de ţărişoara asta oarecum exotică, însă europeană prin multe fibre ale evoluţiei sale şi deja de ani buni îi bate drumurile şi bibliotecile, i-a învăţat limba, a înţeles uimitor de mult din ce o deosebeşte şi din ce o apropie de comunitatea numită azi UE şi se încumetă să-i prefire problemele, cu bune şi cu rele, în textele sale. E de urmărit.

*) Oliver Jens Schmitt, România în o sută de ani. Bilanţul unui veac de istorie, trad. din germ. de Wilhelm Tauwinkl, Ed. Humanitas, Bucureşti 2018.

Din capul locului, în Introducere, el identifică tendinţele noastre actuale, autoritarismul, naţionalismul. La fel, rolul Bisericii, exercitat preponderent în societate, nu în slujba religiei (pag. 12-13, de ex.). Bună distincţie, chiar dacă nu tocmai preponderent, ci doar… echivalent.

Periodizarea intervalului centenar dă şi tematica de analizat. “În ultima sută de ani sunt vizibile unele cezuri profunde:

• procesul formării statului, 1918;
• lovitura de stat a regelui Carol II, 1938;
• disoluţia parţială a statului, fără luptă, prin cedarea unei treimi din teritoriu, 1940;
• începutul preluării puterii de către comunişti, 23 august 1944;
• tranziţia către democraţie, din decembrie 1989.” (pag. 19, 23).

S-ar putea adăuga dictatura militară, 1940-41. Jumătatea de secol comunist are şi ea etapele ei. Necesitatea studiilor pentru momentele cheie este mai mult decât evidentă, istoriografia românească fiind deficitară, fie prin eschivă, fie prin părtinire, lipsă de obiectivitate… tradiţională (pg. 24). Iar explicaţiile, dacă sunt, ajută prea puţin lămurirea lucrurilor şi depăşirea idealizărilor autohtoniste şi chiar a unor “mituri”. Bunăoară, perioada interbelică poate fi idealizată doar prin contrast cu totalitarismul postbelic, care însă e mai greu de înţeles de cineva care nu l-a trăit, nu i-a fost contemporan. Altminteri, este dominată, cum spuneam, de varii forme de autohtonism, privit însă şi ca necesitate istorică, la o societate încă relativ înapoiată. Anii 1918, 1938, 1940, 1944, 1989… Un hiatus, surpriză, totuşi: “scurta guvernare a Partidului Naţional Ţărănesc, în ajunul crizei economice mondiale, a deschis o mică fereastră posibilităţii de dezvoltare democratică. (…) Eşecul lui Iuliu Maniu în faţa crizei economice mondiale şi a lui Carol II a avut consecinţe tragice pentru România: până în 1989, guvernarea ţărănistă avea să rămână ultima reînnoire democratică.” (pg. 25). Rămânem, oricum, by the way, la părerea că cele două decenii după Marea Unire, deceniile României Mari, au fost primul interval de independenţă de stat a întregului teritoriu al ţării (de la Burebista); independenţa de la 1877-78 a fost un prim pas. După cucerirea romană a urmat mileniul medieval de fărâmiţare non-statală şi apoi diferitele forme şi stadii de vasalitate şi neunire. Întrerupte simbolic de momentul Mihai Viteazu, la 1600. Că e de mirare că s-a menţinut, mai cu seamă în acel mileniu, ca “O enigmă şi un miracol istoric, poporul român” (Gh. Brătianu), e adevărat. De-ar fi să ne rămână augurii favorabili!

O explicaţie a neîmplinirilor româneşti o identifică autorul în separarea şi necomunicarea între straturile sociale, datorate în special analfabetismului, dar şi caracterului versatil al elitelor societăţii noastre (v. analiza pag. 31-33). În schimb observă câteva aspecte legate de instituţii reprezentative ale statului. “În cazul României, în ultima sută de ani, este vorba de serviciile secrete, Biserică, armată şi Academia Română (ca instituţie-simbol pentru educaţie şi ştiinţă). Aceste instituţii au supravieţuit în toată această perioadă, (…).” (pg. 37). “Concurenţa serviciilor secrete şi influenţa lor masivă asupra vieţii politice au împiedicat, în perioada interbelică, construirea unui stat constituţional democratic. România era controlată de un “stat în stat”, în care şi membrii unor loji masonice au jucat un rol important.” (pg. 38). Un “stat paralel” am zice noi astăzi (!?!)… Discuţia este reluată în interviul luat de M. Voicu, de la sfârşitul cărţii (v. pg. 118).

Spunerea lucrurilor pe nume, ca voce externă, consună în multe privinţe cu abordările post-revoluţionare ale istoricilor români, începând cu Florin Constantiniu (O istorie sinceră a poporului român), Alexandru Zub şi continuând cu lucrările lui Lucian Boia, Neagu Djuvara, acad. Dinu C. Giurescu: recuperarea adevărului, “demitizări”, dezvăluiri etc.; până la o nouă generaţie, în frunte cu acad. Ioan Aurel Pop. Reeditările au avut de asemenea un rol deosebit, fiind necunoscute publicului larg până acum: Gh. I. Brătianu, Vlad Georgescu.

Descrierea tragediei ţăranilor români (pag. 66-68) este memorabilă. Un istoric român n-ar fi avut nici curajul, nici detaşarea pentru a o face. Dezvăluirea unor documente ale arhivelor foste secrete o atestă cu prisosinţă, iar premisele ei vin dinaintea secolului Întregirii. Efectele asupra întregii societăţi, prezentate în paginile următoare, sunt de asemenea impresionante. Un citat sau altul din această secvenţă ar fi doar parţial semnificativ. Ea trebuie citită în întregime, iar relatarea în ansamblul ei este, desigur, tot incompletă, pentru aşa ceva fiind necesară o întreagă literatură. (Am numit aici secvenţă una din părţile în care este fragmentat eseul lui OJS, separate printr-un rând pauză şi care ar fi putut avea câte un titlu sau cel puţin un număr de subcapitol). N.b. Un episod semnificativ pentru impunerea colectivizării agriculturii putem citi în minunata epopee a lui Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor (cap. Şase).

Un aspect important pentru o carte care atestă preocuparea permanentă de redare cât mai obiectivă a faptelor este perceperea ca atare a Revoluţiei din Decembrie 1989; “o dinamică revoluţionară a oamenilor (…). În prima jumătate a anului 1990, această revoluţie propriu-zisă, democratică, a fost zdrobită prin aşa-numitele mineriade, iar celor răspunzători de acestea nu li s-a cerut socoteală nici până astăzi.” (pg. 77). Se analizează în continuare consecinţele, în bună parte pozitive, cu toată deturnarea şi reinstalarea post-comuniştilor.

În subcapitolul de concluzii ale eseului, acestea sunt totuşi mai degrabă optimiste. “…după o sută de ani, democraţia are totuşi şanse mai mari decât în 1938 sau 1944; (…).// Începând din 1989, în ciuda rupturilor grave menţionate mai sus, România s-a schimbat în sens pozitiv mai mult decât percep mulţi dintre românii înşişi. S-a format o clasă de mijloc urbană, (…).”// “Nou este şi faptul că, mai mult decât înainte, România este vizibilă şi din punct de vedere internaţional şi se bucură de o reputaţie pozitivă: (…).” (pag. 87-89). În final, cu un ton oarecum diferit de al autorului, îţi vine să strigi: Aşa să ne ajute Dumnezeu! Avem mare nevoie, văzând devierile conducătorilor actuali, puţin spus îngrijorătoare.

Cartea se încheie cu un amplu interviu, Oliver Jens Schmitt în dialog cu Marian Voicu. Se completează şi se confirmă cele arătate în eseul propriu-zis, în acelaşi ton fără false menajamente ipocrite şi cu grijă faţă de adevăr. Cu o uşoară surpriză (?), bunăoară, citim că ideologia legionară se poate considera precursoare parţială a naţional-socialismului ceauşist (pag. 112 şi urm.). Foarte parţială, am zice… Cu anumite reverberaţii în actualitatea post-revoluţionară (sugestia aparţine mai degrabă jurnalistului).

“Eu aş spune că instaurarea adevărului în centrul vieţii publice, acolo unde a fost foarte puţin prezent în România ultimilor o sută de ani, ar fi foarte importantă; poate că acesta este motivul care a dus la dispariţia încrederii în societatea românească.” (pag. 121).

O lectură incitantă, atractivă, pe alocuri incomodă (“dureroasă pentru români” – pg. 33), de natură să pună pe gânduri şi pe unii şi pe ceilalţi din societatea noastră dezbinată. Iar pentru a cădea pe gânduri, sunt necesare câteva condiţii… Una din ele este să-ţi pese de ce şi cum merg lucrurile.

Reşiţa, sept. – oct. 2018.

Anton Georgescu

P.S. Este binevenită o privire asupra aceleiaşi perioade, din interior de astădată. Ea a apărut chiar în această toamnă, tot la Humanitas: Ioan Stanomir, La centenar. Recitind secolul României Mari. 208 pag.