Existenţa săracilor
“… pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi…”
(Matei 26, Marcu 14, Ioan 12)
Gândurile/ rândurile următoare s-au adunat în timpul unei (re)lecturi a cărţii lui Karl Raimund Popper Societatea deschisă…, vol. I Vraja lui Platon, vol. II Epoca marilor profeţii. Hegel şi Marx (apărute la Londra în 1957). Autorul născut în 1902 la Viena, a fost membru al PSD austriac, a emigrat în 1936 în N. Zeelandă şi s-a stabilit în 1946 în Anglia. Un important filozof şi sociolog de stânga, dând tonul interpretărilor în multe domenii ştiinţifice, nu numai umaniste. Cartea reprezintă o lectură fundamentală, după formularea unui dascăl cunoscut nouă.
“Nevoile foarte reale”, încă de la Platon (Popper, Societatea deschisă…, vol. I pg. 196) ale societăţii omeneşti, aflate în evoluţie, raportate la varii forme de totalitarism din istorie sunt perfect explicabile şi ar fi greşită incriminarea de plano a regimurilor totalitare, apoi absolutiste din trecut, chiar dictatoriale. Acuzarea lor fără discernământ, doar folosind prisma de analiză de astăzi, cu criteriile noastre, ale celor care beneficiem de avantajele unor trepte avansate ale evoluţiei statului, până la democraţiile actuale, ar fi, spunem, greşită.
În vechime, încă dinaintea primelor organizări statale, era departe orice accepţiune despre “drepturile omului”, “égalité, fraternité, liberté” şi celelalte. Şi probabil că şi indivizii, majoritatea lor, aveau clară preferinţa supunerii totale faţă de cutare satrap ori stăpân absolut, decât pentru vreo formă de libertate, respectiv dreptate, însoţite de spectrul foamei, al rătăcirii în pustie şi al dispariţiei fizice. Aceasta era certă, pe când suprimarea “injustă” de către stăpân avea şanse să poată fi evitată *).
Aşadar, nu prea ar fi fost de ales. Probabil că şi sclavii lui Spartacus şi ţăranii iobagi ai lui Gh. Doja nu voiau libertate, ci ameliorarea condiţiilor de trai, pur şi simplu. Să observăm că şi noţiunile însele se conturează definitiv abia în zorii modernităţii. Spune Nicolae Iorga în 1928: “Concepţia de libertate este o chestiune de actualitate. (…) noţiunea se poate urmări tot timpul, evidenţiindu-se la fiecare pas înţelesul diferit ce i s-a dat potrivit atmosferei morale a fiecărei epoci.” (Evoluţia ideii de libertate, pg. 65).
Cu un raţionament oarecum asemănător, putem accepta (pe urmele lui Fr. Furet, parcă) descrierile muncitorilor crunt exploataţi în zorii capitalismului, ducându-şi traiul mizerabil în cartierele de la marginea oraşelor industriale şi de mineri din Anglia, sudul Franţei, chiar America mai apoi. Ei erau primele generaţii de asemenea bătuţi de soartă, însă trăiau, căci fără aceste trepte ale evoluţiei sociale ei nici n-ar fi putut să existe. Apoi, după câteva generaţii, lucrurile au continuat să evolueze şi a crescut inclusiv nivelul lor de trai, pe lângă celelalte condiţii.
Statul înseamnă o formă de ordine, un sistem de legi şi o ierarhie, care, oricât de imperfecte, erau în cele mai multe situaţii preferabile nihilismului (cf. vol. I pg. 221). Formele de izolare nu intră în discuţia de faţă. Anahoreţii nu reprezintă societatea, ei sunt excepţii, chiar dacă de cele mai multe ori având o superioritate morală, spirituală indiscutabile. Ei sunt ieşiţi din rânduielile “lumii acesteia” şi nu pot constitui o normă a majorităţii. Ascetismul şi retragerea din lume nu sunt norme sociale.
Ce alternativă avea un… locuitor (era să zic cetăţean) al Istanbulului lui Soliman Magnificul? El putea fi oricând ucis sau executat, dar totuşi nu chiar oricum, căci existau legi şi o anumită rânduială (a căror încălcare ducea la măsuri tot atât de absolutiste); iar altminteri, lăsat de capul lui, cât ar fi putut supravieţui? Nu rareori eliberarea era considerată pedeapsă şi slujitorul implora să fie ţinut în continuare la stăpân.
Sigur, toate orânduirile au cunoscut forme deviante, de la tirania şi execuţiile în masă ale lui Nero ori ale unor năvălitori medievali, până la lagărele de exterminare naziste şi comuniste, în plină modernitate. Dar ele au confirmat (fie şi prin contrast) evoluţia, progresul societăţii umane.
În vol. II cap 18. Trecerea la socialism şi 19. Revoluţia socială autorul face cu vădit ataşament critica doctrinei, evidenţiind printre altele destule rădăcini ale marxismului în dialectica lui Hegel. În continuare, pentru obiectivitate şi ţinuta etică a analizei, în cap. 21. O evaluare a profeţiei, nu se fereşte să-i semnaleze neconcordanţele şi unele componente având la bază poncife şi enunţuri-slogan. Proclamatele idealuri ale egalităţii şi dreptăţii presupun un nivel corespunzător de evoluţie a sistemului juridic (legile şi aplicarea lor), în absenţa căruia, pe fondul egalitarismului ideologic se nasc deja cunoscutele derapaje sociale, anomalii… Cât despre fraternitate… nu ne rămâne decât să sperăm că este accesibilă unor grupuri restrânse, având conştiinţa unui anume nivel spiritual.
Între timp ne cade în mână ultima Dilema veche pe luna mai, cu articolul criticului Marius Chivu prilejuit de Salonul de carte Bookfest de la Bucureşti, Scriitorii faţă cu istoria (comentează interviurile cu Ismail Kadare, Howard Jacobson şi Evgheni Vodolazkin). “Kadare vorbeşte despre mecanismul terorii care face să funcţioneze dictaturile, despre asemănările dintre Imperiul Otoman şi comunism (ambele au separat Balcanii şi Europa, dar “Balcanii înşişi păcătuiesc mult din cauza rivalităţilor, de multe ori, rivalitatea e chiar între limbi, între alfabete”), despre opţiunile proeuropene ale ţărilor fost-comuniste, despre Albania sau despre Marx (…). ‹Şi iată că aşa a apărut comunismul, cea mai mare crimă din istoria umanităţii. Şi din acest motiv, pentru că nici Marx, nici Lenin nu au scris nici un rând despre moderaţie. Dimpotrivă, au tot vorbit despre lupta de clasă, despre cum trebuie să fii vigilent, să duci cruzimea până la capăt, fără milă. Practic, la baza marxismului se află sloganul “să nu mai existe pic de umanitate”. Şi ce este ciudat e că nici măcar acum nu se vorbeşte despre adevărata faţă a marxismului›. (…)”.
În continuare, se pare că nu societatea mai are strictă nevoie de evoluţie organizatorică, ci paradigma ontologică, filozofia existenţei în lume a oamenilor. Ceea ce include echilibrul cu formele de viaţă ale acesteia, oprirea (controlul?) suprapopulării şi a celorlalte patologii ale umanităţii semnalate de Konrad Lorenz**), iar pe de altă parte coordonarea relaţiei pe verticală a individului, care nu se poate desprinde, detaşa de grupul social; relaţia cu Transcendentul. Poate o formă de revizitare a Originilor, încă neavută în vedere până acum (v. şi KRP, vol. II, pag. 263-264).
Constatând cumva că diferenţele sociale, deci şi sărăcia , sunt inevitabile (v. la KRP critica egalitarismului marxiştilor), subscriem teoriei sociale conform căreia “eradicarea sărăciei” ar trebui înlocuită cu diminuarea suferinţei (v. vol II cap. 20, Capitalismul şi sfârşitul său implacabil, în special secţiunea VI). Adică înlocuirea vorbelor (din propaganda ideologică de toate culorile, cu obiective preponderent populiste) cu fapte, oricât de neîndestulătoare; grija faţă de problemele concrete ale săracilor, nu faţă de îndoctrinarea lor sterilă şi orientată politic. “((…)În loc de a preconiza cea mai mare fericire pentru cei mai mulţi, trebuie să preconizăm, mai modest, cât mai puţină suferinţă pentru toţi; şi în plus, ca suferinţa inevitabilă – cum ar fi foamea în perioade de inevitabile penurii de hrană – să fie distribuită cât mai egal cu putinţă). (…) Câştigăm în claritate în domeniul eticii formulându-ne postulatele în mod negativ, adică cerând eliminarea suferinţei, în loc de a cere promovarea fericirii.”, spune KRP în nota 2 la cap. 9 din vol. I (pg. 325).
Contrastele sociale sunt inerente oricum, fără ele societatea şi-ar pierde dinamismul şi n-ar progresa, însă costurile în suferinţă umană se pot menţine la nivel minim. Este ceea ce au constatat deja cu secole în urmă în primul rând marii întreprinzători, observând creşterea calităţii muncii odată cu ridicarea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor; desigur, aceasta în dialog – antagonic de multe ori – cu reprezentanţii lor. Încă din sec. XIV-XV familia Fugger, bancheri şi industriaşi din Augsburg – Bavaria, au inventat locuinţele sociale, pe lângă alte forme de asistenţă faţă de clasele de jos urbane. Ele pot fi admirate astăzi, într-un cartier devenit select al oraşului. “Din epoca lui Marx şi până în prezent, intervenţionismul democratic a făcut progrese uriaşe, iar creşterea productivităţii muncii – consecinţă a acumulării capitalului – a permis eliminarea virtuală a mizeriei.” (vol. II pg. 204).
O imagine sugestivă o reprezintă raporturile muncitorilor reşiţeni de până la Războiul Mondial II cu patronatul; relatările lor şi ale urmaşilor lor contrazic categoric catastrofismul şi propaganda ulterioare, ale instaurării “dictaturii” (!) proletariatului. Iar imaginea concretă sunt căsuţele de pe “Rândul” II şi III din Reşiţa, mărunte, dar cochete, excluzând orice idee de mizerie sau prăpastie socială. Referinţe semnificative se găsesc şi în romanul Epopeea lui Ghimeş de Matei Mircioane, plasat în perioada Revoluţiei de la 1848 la Reşiţa. Chiar cei mai săraci dintre angajaţii StEG, apoi UDR, duceau o existenţă decentă şi – mai ales – fără grija zilei de mâine, având acces la variate forme de aprovizionare şi asigurare prin intermediul administraţiei uzinale. De aceea şi mişcările muncitoreşti de aici erau decente, social-democraţia era autentică şi respectată. De bună seamă aşadar că nu puteau atrage simpatia comuniştilor, în toate fazele evoluţiei lor, mulţi dintre liderii SD înfundând puşcăriile “democraţiei populare” de după 1948.
“Lupta de clasă” în formula preconizată de marxist-leninişti îşi are locul în “lada de gunoi a istoriei” (pentru a folosi formulările dragi ale aceloraşi), alături de alte motive/ pretexte de război, ca ura de rasă ori cea religioasă, tot atâtea modalităţi de reîntoarcere la barbarie. E nevoie de altceva, lumea e în schimbare, este ce încearcă să ne desluşească gânditorii “omenirii civilizate”, cu nădejdea că glasul lor nu se va pierde cu totul, în pustie.
Reşiţa, mai-iunie 2017.
Anton Georgescu
*) N.b. – Nu înseamnă aceasta o validare a teoriei naturaliste a sclaviei (preluată şi de Aristotel), prin care Platon o postula ca pe un dat “natural” (v. vol. II, pg. 8 sq)? Însă explicarea ei ca un stadiu al evoluţiei societăţii se poate face, observând totodată că nu era deloc “natural” acest stadiu: în antichitate sclavia ca sistem a fost cunoscută numai în arealul din preajma Mediteranei.
**) K.L. prezintă următoarele: Suprapopularea, Pustiirea spaţiului vital, Întrecerea cu sine însuşi, Moartea termică a simţurilor, Decăderea genetică, Sfărâmarea tradiţiei, Receptivitatea la îndoctrinare, Armele nucleare – cele opt păcate capitale…
Referinţe
- K.R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, 2 vol., trad. D. Stoianovici, Ed. Humanitas, Bucureşti 1993.
- Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate, Ed. Meridiane, Bucureşti 1987.
- Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, trad. V.V. Poenaru, Ed. Humanitas, Bucureşti 2001.
- Matei Mircioane, Epopeea lui Ghimeş, Ed. Marineasa, Timişoara 2014.
- *** Dilema veche nr. 692/ mai 2017.
| Publicat in: 21/07/2017 | Nu sunt comentarii » |
