Alte mulţimi

Am sărbătorit nu demult Intrarea Domnului în Ierusalim, numită la noi şi Floriile, ziua de primăvară a celor cu nume de flori. Printre multele neadecvări ale fiinţei umane la apelul Fiinţei Divine, a fost revelată cu acest prilej şi aceea a nerecunoştinţei faţă de binefacerile de care avem parte, faţă de nesfârşita generozitate de care beneficiem în toate zilele vieţii noastre. La intrarea în Cetatea Sfântă, mulţimile L-au întâmpinat pe Fiul Omului cu ramuri verzi şi strigăte de „Osana”, aşternându-şi hainele pe jos, în faţa copitelor asinului pe care venea călare (Matei 21, Luca 19, Ioan 12). Iar apoi, ni se spune adeseori, aceleaşi mulţimi, adunate în faţa palatului Guvernatorului, îi cereau condamnarea la moarte şi răstignirea Învăţătorului pe Care-L ascultaseră în atâtea rânduri.

Fără a schimba nici o „cirtă” sau iotă din litera Evangheliei (Matei 5-18; „corn” de literă, v. Luca 16-17), ne încumetăm a spune că alte mulţimi – probabil mult mai reduse – s-au adunat în curtea pretoriului, în faţa scaunului de judecată, strigând pline de ură împotriva celui mai nevinovat Om, singurului, care a păşit pe Pământ. Să observăm şi că în Evanghelii nu se precizează explicit felul acelor mulţimi, aceleaşi ori diferite, în cele două împrejurări.

„Răstâgneşte-L, răstâgneşte-L” (titlu de poezie dintr-un ciclu pascal bănăţean din interbelic) clamează ei întărâtaţi. Erau susţinători şi adepţi ai lui Baraba, pe care l-au preferat lui Iisus. „Veniseră şi mulţi martori mincinoşi” (Matei 26-60). Poate, probabil mulţi erau convocaţi acolo şi puşi să vocifereze. Procedeele unor asemenea susţineri populare, iată, sunt vechi de când lumea, deşi poate că unora ni se pare că manualele de manipulare a maselor au fost scrise mai alaltăieri, pentru vreun doctorat de conjunctură. Nu cunoaştem oare asemenea scenarii, ori credem că astfel de metode le-am inventat noi, după 2 milenii? Vedem cu mirare cum sunt susţinuţi penali dovediţi spre a fi puşi în fruntea comunităţilor. „Nişce Bărabări şî văndraşi”, cum zice bănăţeanul, adică… Barabe şi derbedei (care umblă vandra). Să nu divagăm, însă.

Dintre cei care L-au întâmpinat cu ramuri şi cântări erau şi unii, chiar dacă încă puţini, care percepeau ca atare venirea Mângâietorului, după şirurile de Profeţi ai generaţiilor precedente ale Poporului ales. „Ochii lor erau ţinuţi să nu vadă”, poate şi fiindcă n-ar fi putut cuprinde încă Vestea cea Mare. Erau cugete de felul celor ale Apostolilor. Erau suflete primitoare, din care s-au ales mai apoi, în următorii ani şi decenii primii creştini. Biserica lui Hristos. Mulţimile care-L ascultau pe Fiul Omului, la răspântii şi pe malul mării, L-au întâmpinat şi la Intrarea în Ierusalim, când venea „călare pe mânzul asinei”. Că or fi fost câţiva dintre ei şi în faţa palatului lui Pilat? Poate; au asistat îngroziţi la răcnetele vulgului, îndemnat de mai marii Sinedriului: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27, v. şi Marcu 15, Luca 23, Ioan 19). (De felul acestora, care să amaneteze soarta urmaşilor, au mai fost şi sunt cât e neamul omenesc. Căutând bine, îi vedem şi printre contemporanii noştri, atât sus la conducători, cât şi jos la alegătorii lor. Doar că ei sunt puţini şi nu partea cea mai bună a neamului). Către Golgota, mai apoi, îi vedem din nou pe ceilalţi: „27. Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau.” (Luca 23).

Echivalarea celor două tipuri de mulţimi este o reducţie incitatoare, cum se mai practică pe toate meridianele şi în toate timpurile, din interese nu totdeauna nevinovate. Să nu uităm şi că întregul episod, la momentul respectiv din urmă cu 2000 de ani, avea o importantă componentă politică. Pe lângă asta, ne încumetăm a spune că incriminarea globală, peste veacuri, a întregului popor evreu, pentru răstignirea Mântuitorului nu este justificată, este nedreaptă. Dacă adăugăm celelalte argumente furnizate de exegezele biblice – sorgintea comună a religiilor monoteiste, naţionalitatea personajelor biblice, etc. -, ne găsim multe motive de schimbare astăzi a atitudinii şi a simţirii.

Două exemple bine cunoscute din zilele noastre: mulţimile uriaşe care l-au întâmpinat în Bucureşti pe Regele Mihai de Paşti, 1992, nu au nimic în comun cu cei care-l hăituiau la primele încercări de a reveni în ţară, după Revoluţie. Ori să comparăm grupurile, reduse ca număr, dar zgomotoase, care-l huiduiau în repetate rânduri pe Seniorul Corneliu Coposu şi sutele de mii care l-au însoţit pe ultimul drum, în noiembrie 1995; că printre aceştia din urmă erau şi dintre ceilalţi, în frunte cu liderii lor, e adevărat. Asta este.

Spuneam că ei nu sunt partea bună a neamului. Ei dau doar tonul, mai cu seamă în situaţii compromiţătoare şi în împrejurări în care conştiinţa neamului nu e suficient de trează, de vigilentă. Conştiinţa cetăţenească, civismul, cum spunem astăzi. Primii, cei care l-au însoţit pe Rege şi pe Seniorul, sunt mulţimile reprezentative ale neamului şi ne-am obişnuit să-i numim România profundă. Lor li se adresează mai cu seamă şi mesajul cristic, fiind ei mai deschişi spre a-l primi. Mulţimea tăcută. Şi celorlalţi desigur, urmând ca şi aceştia să-l primească, într-un final.

Sărbători fericite! Hristos a înviat.
Reşiţa, în Săptămâna Mare 2016.

Anton Georgescu

(În Câlnicul nr. 136/ apr. 2016)

P.S. O ilustrare cu multe semnificaţii a deosebirilor dintre două feluri de mulţimi (în fond, incluzând mai multe tipuri de… submulţimi) s-a putut observa în toată luna februarie 2017 în România. Şi în continuare, un timp. Au fost celebrele mişcări de stradă provocate de o tentativă guvernamentală de a legifera mascat fapte de corupţie şi fraude (prin nefericita Ordonanţă de Guvern 13 – ghinion!). Au devenit rapid cunoscute pe mapamond, marcând redeşteptarea conştiinţei cetăţeneşti a românilor, refăcând imaginea internaţională a societăţii noastre… post-comuniste. Diferenţele despre care vorbim s-au văzut în spontaneitate, în obiectivele vizate, în autenticitatea ori chiar sinceritatea protestului, în back-ground-ul acestuia (interese, suportul material şi cel moral, modalităţi de manipulare) şi nu în ultimul rând în nivelul cultural al participanţilor. Spontane au fost protestele faţă de manevra ilegitimă a guvernului şi ele au ajuns la sute de mii în toată ţara, iar dirijate prin comandă, respectiv prin servilism politic au fost contra-manifestaţiile ulterioare, considerate replici de susţinere a guvernului; acestea limitate la nivel de sute de participanţi, în piaţa palatului Cotroceni şi la Târgovişte; încă o deosebire de notat.

Iar cei vizaţi refuză de cele mai multe ori să vadă, respectiv să ţină cont de semnele vremii, acum, cât şi în vechime. Opacitate a conştiinţei, mărginire sau rigiditate politică ori pur şi simplu prostie, acum şi atunci, sunt tot atâtea modalităţi de a frâna societatea, de a-i rata viitorul… apropiat sau de perspectivă lungă; cu pierderi, costuri demne de cauze mai bune.

A.G.