Hibernare electorală

Moto: – N-ai votat, nu vorbeşti.
(folclor nouăzecist)

Democraţia participativă este eficientă (şi efectivă) „din 4 în 5 ani” (cu rare excepţii, ale alegerilor anticipate). În rest, cu aplauze, contestări mediatice şi huiduieli, cam ca la stadion; cu diferenţe dramatice însă privind viaţa… spectatorilor. Să privim retrospectiv „meciul” de duminică, 11 decembrie 2016 de pe stadionul României, neuitând totodată sloganul „campania electorală începe a doua zi după alegeri”.

Ce ar fi fost dacă încă vreo 2 milioane de alegători s-ar fi prezentat la secţiile de votare, exprimându-şi nemulţumirea faţă de întreaga clasă politică românească, care nu îi reprezintă? (În acest context, este nimerit să ne asumăm şi câte o cacofonie). Era simplu să se genereze o campanie de o săptămână – 10 zile pe reţelele de socializare cu slogane ca „Anulaţi-vă votul pe care ei nu-l merită!” şi „Nu staţi acasă, aprobând în tăcere paraziţii ţării” etc. Pe lângă cele 40%, adică cei peste 7 milioane care au votat, alţi 2-3 milioane de… ne-alegători, anulându-şi în semn de protest generalizat voturile, ar fi creat un şoc, printr-o atitudine cetăţenească activă. Punând 3 ştampile sau scriind „NU hoţiei” şi „Vrem politicieni, nu politruci şi măscărici” pe buletinele de vot (erau desigur de evitat trivialităţile, dar şi lăsarea buletinului alb) ar fi marcat un moment important în istoria democraţiei româneşti. S-au înregistrat, e drept, vreo sută-două de mii de voturi anulate pe ţară, dar ele sunt în limite normale şi pot fi atribuite neglijenţei sau întâmplării, nu unei coerenţe corespunzătoare unui protest civic.

Ar fi fost de bună seamă un gest colectiv de protest, imposibil de ignorat de către cei vizaţi, imposibil de răstălmăcit de către televiziunile şi publicaţiile vândute celor ce sapă din interior prezentul şi viitorul ţării (ba chiar şi trecutul) şi ar fi atras atenţia în chip original opiniei publice internaţionale.

Ei, şi ce-ar mai fi fost? Păi, ar mai fi fost că PSD-ul n-ar mai fi avut cele 45% care i-au făcut nedrept de fericiţi, ci realele 38%, deoarece voturile lor s-ar fi raportat nu la 40% prezenţă la vot, ci la vreo 55%, reprezentând un electorat mai conştient şi cu atât mai greu de manipulat, de dus cu preşul. La fel, celelalte partide ar fi scăzut şi ele, presupunând că ar fi rămas exact cu voturile actuale; iar cele mici ar fi căzut sub pragul electoral, în aceleaşi condiţii. Abia atunci ar fi colapsat clasa politică românească. Ar fi vuit presa de toate culorile: „15% din voturi anulate de votanţi, câte ale unui partid important!” „3 milioane de români resping in corpore întreaga ofertă politică la alegerile generale!” „Ce răspund partidele semnalului dat de popor?” „Vor continua partidele să se macine în dispute personale şi de grupuri de interese?!” În orice caz, nimic nu ar mai fi fost ca înainte, nici de o parte, nici de cealaltă.

Pretinsa comoditate a celor 60% de absenteişti e falsă, ipocrită. O plimbare până la secţia de votare oricum nu strică şi un sfert de oră pierdut acolo e neglijabil, pe lângă câtă vreme pierdem cu nimicuri. E ceva mai mult, adevărat, decât să duci hârtia la coş, în loc s-o arunci pe stradă cu nonşalanţă. Puţina simţire e cauza şi asta e mai greu de combătut; aproape imposibil, în multe cazuri.

Bineînţeles, gândirea contrafactuală, „ce-ar fi fost dacă”, se ramifică, nu rămâne atât de simplistă şi putem presupune că dacă tot se vor fi ostenit, dintre cei 2-3 milioane de alegători… suplimentari, unii ar fi votat, având totuşi vreo opţiune, iar atunci harta ţării cu siguranţă n-ar mai fi fost atât de roşie. Asta deoarece e limpede că aceşti alţi eventuali alegători au o altă calitate cetăţenească, civică şi un alt tip de conştiinţă decât… „electoratul tradiţional al PSD”. Doar că, din păcate, în situaţia în care ne aflăm, acest lucru nu se vede, deoarece ei n-au binevoit să iasă din bârloguri, unde au intrat în hibernare civică, prea devreme. În schimb se simte acest lucru şi se va simţi şi mai dureros în următorii 4 ani… Dovada că este aşa e preocuparea administraţiei pesediste, dusă până la limita legii şi chiar cu încălcarea ei, de a îngrădi efectiv accesul la urne a diasporei şi a studenţimii, în special (se vorbeşte la recentele alegeri de 800.000-1 milion de votanţi care s-au văzut din nou în imposibilitatea de a-şi exercita dreptul dat de Constituţie). Ea, situaţia, se datorează mai mult celor 2-3 milioane, decât celorlalţi, va apăsa asupra conştiinţei lor civice, chiar dacă nu o vor recunoaşte. Se vor consola, poate, cu strigătele din presă despre diverşi duşmani-fantomă externi, Soros, americanii, Bruxelles… scoase de artizanii devalizării şi despăduririi ţării, dar consolarea va fi tot mai slabă. Nici somnul raţiunii, dormit în ziua votului, nici hibernarea cetăţenească în general nu pot dura la infinit.

Circula o vorbă în anii 1990, că cine nu votează n-are dreptul să vorbească. De bună seamă, nimeni nu-i poate contesta de facto cetăţeanului inert acest drept; dar dreptul moral… de a ţine teorii politice de pe gard sau din spatele gardului ar trebui totuşi să i se refuze.

Desigur, ce-ar fi fost dacă… Avem zicale, „Dacă şi cu parcă/ se plimbă în barcă./ Dacă s-a înecat/ şi nici parcă n-a scăpat.” Şi „dacă moşul avea troleu, ar fi fost tramvai”. Ori nu moşul? Oricum, şi baba şi moşul, dar mai ales ceilalţi să meargă la vot şi să nu mai aştepte prin tufe (cafenele, colţ de stradă, pieţe etc.) să li se bage în traistă, că nimeni n-are grija asta! Să le scoată din traistă, da, de-ăştia avem, cu vârf şi-ndesat. După cum vom vedea, din nou, cât de curând şi-i vom tot vedea, cât vom sta să-i contemplăm, cu priviri placide, încărcate de subtilitate.

La următoarele alegeri – anticipate sau nu – vom reveni, amintind în campania respectivă cititorilor noştri propunerea de mai sus. Lupta electorală continuă din a doua zi după alegeri.

R. dec. 2016.

A. S. Nicolau