VOCI ALE OPOZIŢIEI – Scurtă retrospectivă a presei reşiţene de centru-dreapta

În anii de după Revoluţia din Decembrie se deschiseseră oportunităţi pentru diferite forme de Opoziţie, incluzând aici şi presa. Cea scrisă, căci la cea audio-vizuală nu putea (încă) nimeni visa pe vremea aceea. Iar pentru ca golurile oferite de proaspăta apariţie a libertăţii cuvântului să nu fie umplute tot de aluviunile vechilor torente (legea “spaimei de vid”, nu-i aşa?, a universului nostru), s-au înfiinţat ici-colo diverse publicaţii noi. La alţii mai multe, la noi mai puţine.

Pentru început a fost gazeta Reşiţa, înfiinţată de o mână de promotori ai atitudinii cetăţeneşti de pe lângă recent fondată Alianţa Civică. Înainte de ea, un Don Quijote al presei din Caraş-Severin, l-am numit pe inubliabilul sufletist dr. Petru Iliasă, a ţinut un timp remarcabil steagul sus cu Informaţia Caraşului (notată şi InfoCar), încă din vremea primului CPUN municipal Reşiţa şi alături de el. Acolo activau în acele luni (până la desfiinţarea din iulie 1990) cei din Opoziţie, numiţi de o voce suavă de la Consiliul omolog Judeţean “scârbele de la Municipiu”. Erau vremuri romantice… Se puneau bunăoară bazele primelor organizaţii de revoluţionari…

După ce Informaţia Caraşului, care a avut totuşi un rol remarcabil, şi-a pierdut suflul, s-a înfiinţat, spuneam, Reşiţa. Am reuşit să evităm impunerea titlului “Contratimp”, contraindicat din cel puţin 2-3 motive, nemaivorbind de (in)estetica lui, “suna ca dracu” (P. Roman). Sigla ei reproducea oarecum numele Reşiţa din stema UCMR, încă vizibilă deasupra oraşului, pe dealul Golului. Era sigla unei publicaţii din interbelic. La fel cu prima, gazeta era făcută de… infra-amatori, cu articolaşe scrise pe capote de maşini, prin parcuri, pe colţuri de birou din săli de aşteptare, ziua-noaptea, în afara orelor de serviciu; ba chiar şi înăuntrul lor. O singură mână avizată, de om al condeiului, chiar dacă nu tocmai de presă, dădea elan şi autenticitate acestor avânturi simili-juvenile, era cea a prof. Marcu-Mihail Deleanu, fără care gazeta n-ar fi durat nici câteva luni. Condiţiile grele de lucru au rărit dramatic colaboratorii, iar după câţiva ani (totuşi!) s-a oprit apariţia ei. Au apărut 52 de numere, între 1 oct. 1991 – 29 iunie 1994, teoretic în ritm bilunar. Printre cei mai consecvenţi “combatanţi” au fost prof. Al. Caragea, Silviu Aldescu, ing. A. Georgescu şi alţii. Precaritatea materială a dus ulterior şi la rătăcirea celor câteva colecţii quasi-complete.

Apropo precaritate materială. În acele frământate vremuri, s-au găsit ceva voci care să susţină că “toţi am pornit de la aceleaşi condiţii, după Revoluţie”. Printre celelalte grupări de presă, unele beneficiaseră totuşi de oarece spaţii şi dotări, oricât de prăpădite, rămase de la vechile publicaţii, oficiale înainte de 1990. Sigur că e bine că le-au preluat (doar nu era să le arunce/ dărâme ca pe instalaţiile agricole din ţară, în mod criminal, ori apoi cele industriale), în diverse conjuncturi. Dar că erau “aceleaşi condiţii” cu cele practic nule ale noastre, “0, Ø”, vorba poetului I. R., era totuşi cam mult. Nu ne-am plâns, bine că ni s-a creat acces la hârtie, era o mare problemă, guvernul FSN-ist pusese monopol pe fabrica “Letea” Bacău şi nu se sfiau să saboteze tot ce nu le convenea, adică nu le cânta în strună. Susţinerea financiară, determinată tot de elanuri dezinteresate pe atunci, nu putea dura la nesfârşit, la fel difuzarea, iar dificultăţile nu aşteptau. Vremuri romantice, cum spuneam…

A mai fost Interval, o publicaţie teoretic săptămânală, cu pretenţii mai elitiste, coordonată de prof. Maria Dragomirescu. Rătăcită de asemenea; a durat un sezon (7-8 numere)… toamna 1996. Cam aceiaşi sufletişti susţineau şi rubricile Intervalului şi li s-a alăturat o mână de intelectuali consacraţi – prof. D. Lazăr, ec. Fl. Duma, ing. T. Brebenariu ş.a. -, rezultând, cum spuneam, caracterul lor elitist.

În disperare de cauză, entuziaştii de la Reşiţa, rămaşi de izbelişte, au găsit un sponsor, dispus să susţină o revistă, oarecum de alt format. S-au gândit să o numească Altfel, i-au găsit şi o siglă. Ea consta din “altfel” cu caractere aldine minuscule pe un oval alungit oblic (ca ovoidele lui Brâncuşi). Au avut câteva întâlniri pregătitoare, după care patronul prezumtiv şi-a lichidat brusc afacerea şi a migrat în străinătate. Se vorbea că fusese ameninţat de anumiţi “factori”. Era prin 1996, se pregăteau alegerile şi mizele erau, pare-se, uriaşe… “Se punea” de schimbarea propriu-zisă a orânduirii, semi-eşuată după Revoluţie. Ce să caute nişte pigmei acolo?! S-a adăugat bunelor intenţii neconcretizate, care ţin de cald conştiinţei umanităţii… Hm!? Am consemnat-o pentru ilustrarea încă unei ratări programate din umbră.

Cam în aceeaşi perioadă, continuând o moştenire de entuziasm şi iniţiativă familială, şi-a început cariera publicistică Prisma. Săptămânal independent. Anunţuri. Publicitate, patronată de Ioan Iliasă. Săptămânală sau bilunară, a traversat şi depăşit inerente perioade de dificultăţi – incluzând obtuzităţi ale unor parteneri, prezumtivi ori efectivi – şi şi-a asumat la rândul ei un rol de opoziţie. Poate în primul rând prin găzduirea în paginile sale a rubricii Civica, în care s-au întâlnit un număr remarcabil de condeie ale opoziţiei social-politice, sub tripla siglă de principii “Atitudinea cetăţenească. Rolul decisiv al individului. Viitorul în mâna fiecăruia”. Altă rampă probabil n-am fi găsit. Sute de articole şi câteva cărţi pe parcursul a 15 ani nu şi-ar fi aflat calea spre cititorii reşiţeni, în special, fără coloanele Civica ale Prismei. Tocmai a împlinit 2 decenii de apariţie, în decembrie 2015.

Pe parcursul câtorva luni fierbinţi, septembrie – decembrie 1996, şi-a făcut apariţia cotidianul Actualitatea cărăşană, promovat de dinamicul poet şi publicist, originar din Caraş şi exponent al spiritului Timişoarei, ing. George Lână, cu un grup de alţi entuziaşti. În intenţie, “un pui al ziarului Timişoara“, cu subtitlul Cotidian independent de informare şi opinie, publicaţia s-a dorit şi o voce de opoziţie “soft”, urmărind riguros civilitatea, informarea corectă şi completă a publicului, respectarea adversarului şi celelalte criterii ale deontologiei gazetăreşti. Mentalităţile nu se exportă însă, iar coordonarea de la distanţă îşi pierde suflul şi, de altminteri, vremea, electoratul erau încă ne…maturizate.

Poate cea mai structurată pe poziţii de oponenţă la establishmentul oficial a fost mensualul Banatul montan al lui Tudor Milulescu, patron şi redactor şef. Întâmpinările sale curajoase au insuflat atitudini critice şi colaboratorilor, care şi-au învins timidităţile timp de mai mulţi ani, cât o legislatură (2006-2010). Articolele sale cu profil cultural au fost la fel de mare interes – îi amintim pe Radu Cernătescu, Daniel Stuparu, prof. N. Magiar -, conferind publicaţiei o ţinută demnă de toată consideraţia. Multe din ele au fost cuprinse ulterior în cărţile autorilor respectivi.

Tot apariţie aproximativ lunară, uneori la două luni, tot episodică a avut Acţiunea ta, singura din retrospectiva noastră cu profil şi apartenenţă de partid. Iniţiată şi coordonată ca publicaţie a formaţiunii politice Acţiunea populară de Vlada Vişatovici, liderul acesteia, ea s-a menţinut de prin toamna 2003 până la fuziunea cu PNL (2006). Având un tiraj modest, pătrunderea ei a fost pe măsură. În treacăt notăm că principalele forţe politice de dreapta, PNL şi PNŢCD, nu au avut o tribună locală de presă şi, pe de altă parte, au marşat doar sporadic la ofertele publicaţiilor care le susţineau, direct sau indirect (în special, pare-se, Prisma). Anumiţi conlocutori par a-şi aminti câteva tentative – Glia, PNŢCD (anii 1990), sau Liberalul, PNL (după 2000) – ele de bună seamă au avut existenţe pasagere, eventual în circuit intern de partid, fără impact notabil în public. Iar presa centrală, unde aceste partide au fost bine reprezentate, nu ne preocupă aici.

Cotidianul on-line Argument-cs.ro face în ultimii ani – din 2010 – oficiul unei prese obiective, cât mai aproape de funcţia esenţială, preponderent de informare nepartizană a publicului cititor. Un deziderat cu atât mai necesar, cu cât încă precar în peisajul nostru actual; ca atare aşadar, încadrabil întrucâtva tot la… opoziţie. Condeie experimentate de orientări diverse – Victor Nafiru, Matei Mircioane – asigură profesionalismul şi deontologia, dorite de cei mai mulţi cititori, de varii apartenenţe. Tradiţionaliştii amatori de presă pe hârtie au aici încă un argument să se adapteze.

Accepţiunea termenului de opoziţie diferă la noi de cea din societăţile cu democraţie consolidată. Nu dezvoltăm acum nuanţele. Ea nu se suprapune peste raporturile politice aparente, care schimbă grupări similare la ciclurile electorale, după principiul numit ironic “la vremuri noi, tot noi”. Să sperăm că ironia îşi va pierde obiectul, iar presa românească îşi va (re)găsi obiectivul ei major, după modelul celei occidentale. Iar nu invers, ceea ce din păcate nu e imposibil, în noile conjuncturi, ale unor vremuri ameninţătoare. Să reţinem aşadar câteva titluri de gazete “cetăţeneşti” independente la propriu, reşiţene.

Le vom uita de bună seamă, că asta cam este soarta gazetăriei, undeva între “verba volant” şi “scripta manent”. Ziarul zboară o zi, efemeridă, şi poate că altele sunt urmele lui decât amintirea prilejuită de rândurile de faţă.

Reşiţa, dec. 2015 – ian. 2016.

Anton Georgescu