Casa Muncitorească
După încheierea Primului Război Mondial muncitorilor reşiţeni l-i s-a îndeplinit cea mai arzătoare revendicare – ziua de lucru de 8 ore. Până atunci în uzinele reşiţene se lucrau 12 ore pe zi iar în timpul conflagraţiei chiar 14 ore pe zi. În noile condiţii o zi calendaristică pentru angajat avea următoarea structura 8 ore de lucru + 8 ore de odihnă + 8 ore de recreare. Muncitorii cu aceeaşi ocazie au obţinut şi o altă importantă înlesnire – concediul de odihnă plătit de către conducerea Uzinelor de fier.
În aceasta conjunctură s-a mărit substanţial volumul de ore pe care angajaţii l-au putut dedica organizării unor activităţi culturale, artistice şi sportive. Astfel de preocupări au existat încă din secolul XIX (fanfara uzinei s-a înfiinţat în anul 1829) dar acum au putut fi amplificate şi diversificate. Au apărut cercuri de operetă, noi formaţii instrumentale şi corale, asociaţii sportive.
Desfăşurarea unui program vast de manifestări culturale s-a lovit de inconvenientul lipsei de spaţii adecvate pentru realizarea repetiţiilor şi a spectacolelor propriu-zise.
Sindicatele care coordonau şi activităţile cultural-artistice ale muncitorilor reşiţeni au întreprins demersuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor pentru artiştii amatori, au achiziţionat clădiri mai încăpătoare în care să funcţioneze Căminul cultural muncitoresc ajungând ca după 1920 să amenajeze vechea Casă muncitorească în clădirea în care azi funcţionează expoziţia de mobilă a firmei Gerasis dar şi aceasta s-a dovedit insuficientă. La aceea dată în Reşiţa Montană mai funcţionau ca săli de spectacole cu scenă – Sala Casinei romane (aici mai târziu a funcţionat secţia de box a C.S.M între 1948-1988) precum şi sala festivă a casei parohiale romano-catolice (care după 1948 a fost confiscată de către organizaţia MADOSZ); de asemenea mai exista şi sala Oltenia (fosta Panonia) dar care era folosită şi ca sală de bal sau de restaurant şi în general avea un statut mai exclusivist.
În conjunctura dată conducerea Sindicatului muncitorilor Uzinelor de fier Reşiţa a decis să-şi construiască o adevărată Casă de cultură adecvată cerinţelor actuale şi de perspectivă. Drept pentru care s-au pus bazele unei societăţi pe acţiuni pentru construirea Casei Muncitoreşti (în anul 1925). La această societate au devenit acţionari toţi membrii de sindicat dar şi persoane din afara cercului.
Conducerea sindicatului a achiziţionat terenul necesar ridicării viitorului complex cultural, chiar în piaţa centrală a oraşului piaţa Carmen Sylva.
Complexul s-a realizat în două etape – prima a vizat construirea Casei de cultură propriu-zise care să cuprindă săli de lectură, săli de repetiţii, săli de şedinţă, săli de jocuri, săli ale bibliotecii, săli de sport. Acest edificiu s-a finalizat în anul 1934 şi şi-a îndeplinit misiunea până în anul 1948 când a fost transformat în clădire şcolară (azi funcţionează aici ciclul gimnazial al Scolii nr. 1). Etapa a doua a proiectului a însemnat înălţarea unei săli de spectacole spaţioase care să ofere scena sa tuturor artiştilor amatori din oraş dar şi artiştilor profesionişti care vor dori să ne viziteze localitatea. Această sală a fost inaugurată festiv la data de 23 februarie 1936 orele 10.
În seara aceleiaşi zile, la orele 20, pe noua scenă, a avut loc prima reprezentaţie artistică – opereta “Minerul-şef” de Karl Zeller, în interpretarea ansamblului de cântăreţi amatori locali.
Întregul ansamblu a primit denumirea de CASA MUNCITOREASCĂ iar acest simbol a fost imprimat pe faţada sălii de spectacole care era aliniată la rândul de case care flanca piaţa Centrală a oraşului.
Realizarea unei astfel de proiect ambiţios şi costisitor a fost posibilă datorită efortului deosebit depus de către sindicaliştii reşiţeni pe tot parcursul desfăşurării lucrărilor. Muncitorii au contribuit la efortul financiar al societăţii pe acţiuni dar s-au implicat şi fizic în lucrările de şantier prestând zeci de mii de ore de muncă voluntară, sacrificându-şi timpul liber şi concediile de odihnă pentru această cauză nobilă.
Conducerea U.D.R. s-a implicat şi ea în realizarea vastului proiect îndeosebi în înălţarea sălii de spectacole. Sprijinul oferit a însemnat asigurarea materialelor pentru realizarea grinzilor metalice de susţinere a acoperişului sălii; aprobarea realizării întregii instalaţii de încălzire centrală în secţiile Uzinei; realizarea instalaţiilor mecanice şi electrice necesare manevrării decorurilor; realizarea tablourilor electrice necesare întregului complex. Conjugarea tuturor eforturilor a revenit conducerii organizaţiei sindicale social democrate la care erau afiliaţi majoritatea muncitorilor reşiţeni.
Trebuie reamintit faptul ca punctul forte al întregului ansamblu cultural l-a reprezentat sala de spectacole care a fost realizată după concepţia unui arhitect născut la Reşiţa şi care după finalizarea studiilor universitare s-a stabilit la Budapesta. Este vorba despre arhitectul Maximilian Muller care a acceptat cu mare bucurie să proiecteze pentru oraşul său natal, o clădire monumentală în stilul Bauhaus, care să beneficieze de toate facilităţile tehnice ale anilor respectivi.
Pentru a marca legătura spirituală care exista între Casa Muncitorească şi noua structură a zilei calendaristice muncitoreşti arhitectul a decis sa înzestreze sala de spectacole cu 888 de scaune în amintirea celor trei 8 de aur ai muncitorilor reşiţeni. Legat de acest simbol trebuie amintit faptul ca imediat după 1919 birtaşul reşiţean Horvath Willibald şi-a rebotezat localul în ” La cei trei 8 de aur” (viitorul restaurant Mureşul).
Sala de spectacole Casa Muncitorească în acei ani a fost cea mai modernă şi funcţională sală din întregul Banat fiind superioară sălii Capitol din Timişoara. Edificiul reşiţean oferea o paletă largă de posibilităţi tehnice şi structurale pentru susţinerea unor reprezentaţii de: teatru dramatic, teatru liric, balet, ansambluri de estrada şi în primul rând proiecţii de filme cinematografice. La aceasta trebuie adăugat faptul că pe scena Casei Muncitoreşti se desfăşurau competiţii sportive – box, lupte, haltere, gimnastică.
Sala de spectacole a fost foarte potrivită pentru desfăşurarea unor mitinguri cu caracter sindical, politic sau civic.
Spiritul sindical care a stat la baza edificării acestei clădiri s-a manifestat şi în administrarea ei pe toată perioada cât ea a constituit proprietate a organizaţiei sindicale a lucrătorilor din Uzinele de fier adică între anii 1936-1960. Acest spirit a presupus implicarea voluntarilor în deservirea funcţionarii ei, mai exact tot ce a însemnat: serviciul de casierie de bilete de spectacole, deservirea aparatelor de proiecţie cinematografică, asigurarea ordinei în sală, asigurarea sonorizării şi iluminatului scenic, manevrarea decorurilor, lucrări de întreţinere şi reparaţii edilitare; toate erau executate de membrii de sindicat care-şi dedicau timpul liber acestor activităţi. Atunci când sala a fost trecută în proprietatea Întreprinderii Cinematografice din Bucureşti a încetat voluntariatul, a început o nouă eră care a contribuit la scăderea calităţii serviciilor oferite spectatorilor reşiţeni. Cu toate acestea ataşamentul localnicilor faţă de clădirea simbol al oraşului, expresie a spiritului muncitoresc, nu s-au diminuat în perioada următoare.
Respectul reşiţenilor faţă de clădirea care marca “kilometrul 0” al oraşului are mai multe explicaţii.
Mă gândesc în primul rând la faptul ca ea a fost edificată printr-un efort uriaş depus pe mai multe planuri de către generaţia care a militat pentru ca arta şi cultura muncitorească să beneficieze de condiţii optime de manifestare. Cred că la acest sentiment a contribuit în mare măsura rolul de focar de cultură pe care scena Casei Muncitoreşti a reprezentat-o pentru câteva generaţii de reşiţeni. Aceştia şi-au putut înnobila spiritul datorită spectacolelor şi artiştilor remarcabili pe care i-au putut aplauda aici dar şi filmelor de calitate care au fost proiectate pe ecranul sălii Muncitoresc.
În primul deceniu al existentei sale Casa Muncitorească a găzduit concertele simfonice ale orchestrei camerale aparţinând Filarmonicii din Berlin dar şi spectacole de cabaret susţinute de marele Constantin Tănase sau de cupletiştii budapestani Barsssony Roszi – Denes Oscar.
În anii postbelici aici au putut fi aplaudaţi artişti remarcabili: George Vraca, Maria Tănase, Ion Voicu, Radu Aldulescu, George Georgescu dar şi Sergiu Malagamba, Gică Petrescu, Aida Moga, Nicolae Nitescu, N. Stroe, Mircea Crişan sau orchestra de estradă a R.T.V. din Belgrad avându-l ca solist pe George Marianovici precum şi Ansamblul de jongleri ai circului naţional chinezesc.
Tot în această sală reşiţenii s-au putut bucura de prima stagiune permanentă a Operei de stat din Timişoara (1957-1958). Aproape la acelaşi nivel artistic s-au ridicat şi spectacolele oferite de către artiştii amatori reşiţeni care au oferit reprezentaţii memorabile de muzică corală, muzică simfonică (orchestra simfonică număra 70 de muzicieni), muzică de estradă, muzică de jazz, spectacole de balet dar cele mai îndrăgite au fost spectacolele de operetă (în Reşiţa activau trei cercuri de operetă).
Cinematograful Casa Muncitorească a permis reşiţenilor să urmărească în condiţii foarte elegante pelicule remarcabile. Reprezentaţiile cinematografice în anii de dinainte de 1989 erau cele mai accesibile şi îndrăgite ocazii pentru petrecerea timpului liber. Sub acest aspect trebuie spus ca atractivitatea sălii din Piaţa Republicii a început să piardă teren în faţa săli Dacia inaugurată în anul 1980.
Mulţi reşiţeni iubitori de sport sunt legaţi de Sala Casei Muncitoreşti datorită competiţiilor sportive de înalt rang care s-au desfăşurat acolo avându-i ca protagonişti pe reşiţenii componenţi ai lotului olimpic român, mă refer la boxerii Gheorghe Fiat şi Puiu Nicolae, la luptătorii Ion Cuc şi Marin Bolocan sau la marele gimnast Andrei Kerekes.
Sunt şi reşiţeni pentru care sala Casei Muncitoreşti înseamnă locul în care au fost prezentate publicului primele spectacole ale nou înfiinţatului Teatru de Stat care a luat naştere în anul 1949 şi a pornit la drum cu o trupă de artişti profesionişti proveniţi de la mai multe teatre bucureştene şi care în timp a fost întregită cu tineri absolvenţi ai IATC.
Teatrul profesionist dramatic a funcţionat aici până în anul 1955 când i s-a atribuit spre folosinţă nou restaurata sală Oltenia. Sala Casei Muncitoreşti a fost degrevată de găzduirea competiţiilor sportive în anul 1960 atunci când autorităţile locale au valorificat un hangar militar din Moroasa transformându-l într-o cocheta Sală a Sporturilor (dar care din păcate în anii noştri a fost sacrificată).
Ataşamentul reşiţenilor faţă de zona Casei Muncitoreşti are legătură şi cu faptul că aici era locul de întâlnire preferat al reşiţenilor aşa cum la Bucureşti a fost Ceasul de la Universitate sau la Timişoara “Ceasul de la bufetul Expres”. Tot aici era punctul din care pornea şi se oprea traseul de promenada al localnicilor (Corso-ul). Corso-ul se derula pe o distanţă de aproximativ 400 de metrii şi avea drept puncte extreme cele două cinematografe centrale ale oraşului – Muncitoresc şi Apollo (fost Meyer-Mosi, devenit Cinema Victoria) Muncitorescul însemna şi locul în care se întâlneau sâmbătă seara grupuri de tineri pentru a se deplasa spre adresa la care se organiza un ceai dansant. Tot aici în dimineţile de duminică se întâlneau iubitorii de natură şi de schi pentru a se îndrepta apoi spre destinaţiile propuse.
Până prin 1962 aici se întâlneau şi cei care urmau să urce în trenul uzinal de persoane (gratuit) cu ecartament îngust care circula pe traseul Hala Nouă – Podul Stavila – Depozitul de Fier vechi – Ştrandul UDR – Ştrandul Turistic – podul Secul – Satul Minier Secul (şi retur).
Casa Muncitorească era şi locul de întâlnire al motocicliştilor care aici îşi etalau noile achiziţii şi angajau discuţii tehnice şi moto-turistice interesante.
Toate cele prezentate dar probabil ca şi altele se constituie în argumente care nu lasă memoria să adoarmă şi îndeamnă la reflecţie.
Noaptea de 14/15 octombrie 2002 a avut pentru reşiţeni semnificaţia unui 11 septembrie 2001, atunci pentru noi s-a prăbuşit simbolul Reşiţei tradiţionale. Casa Muncitorească a căzut victimă unui incendiu nu chiar inofensiv. Este o ironie a destinului faptul că o clădire care a fost prevăzută prin proiect cu cele mai eficiente dotări pe linie PSI -hidranţi, extinctoare, panouri PSI, uşi suficiente pentru o evacuare rapidă, cortină de fier între scenă şi sala cu spectatori, semnalizări luminoase ale căilor de evacuare, să piară datorită unui incendiu banal sau aparent banal. Vorbind despre incendiu îmi amintesc de faptul ca administraţia sindicală a sălii a stabilit o măsură suplimentară asiguratorie pe linie de PSI – la fiecare reprezentaţie în sala Casei Muncitoreşti era prezent un pompier militar care avea locul sau rezervat în ultimul rând la parter el ar fi trebuit să intervină primul în cazul izbucnirii unui focar de incendiu. Cred că dacă organizaţiile sindicale care au încercat să reprezinte interesele angajaţilor din oraş ar fi acordat atenţia cuvenită recuperării patrimoniului realizat prin contribuţia foştilor sindicalişti destinul clădirii situate la kilometrul zero ar fi fost altul.
În situaţia actuală când o parte a ansamblului Casei Muncitoreşti stă în picioare cred că trebuie cugetat asupra destinaţiei care o va primi terenul pe care a fost aşezată sala se spectacole.
Raţional ar fi ca să nu fie ridicată o clădire cu întrebuinţare administrativă deoarece în perspectiva realizării reformei administrativ teritoriale a României, oraşul nostru va deveni capitală de raion şi va avea un excedent de spaţii administrative. Utilă şi interesantă este ideea construirii unei săli de sport şcolare dar care să fie netipizată – să aibă câteva rânduri de tribune şi un teren de handbal omologat astfel ca să poată găzdui competiţii sportive care ar putea înviora viaţa cartierului. Terenul care azi arată dezolant ar putea avea şi o altă destinaţie – construirea unei clădiri care să găzduiască un “Muzeu al industriei reşiţene” care şi-ar justifica necesitatea prin aceea că nu peste mult timp toate construcţiile şi instalaţiile industriale din oraş se vor transforma în materie primă pentru cuptoarele oţelăriilor electrice şi doar exponatele din muzeu vor putea dovedi că Reşiţa a fost cândva “Cetatea focului”. Un astfel de muzeu ar putea cuprinde şi o secţiune de “istoria sportului muncitoresc”. Sunt doar două sugestii subiective. Foarte important este şi trebuie să fie, ca Primăria oraşului precum şi Direcţia judeţeană pentru cultură să respecte statutul de monument istoric de categoria B dobândit de Casa Muncitorească pe lista Ministerului culturii. Aceasta înseamnă că orice clădire care se va construi pe locul rămas liber în urma incendiului devastator trebuie să aibă faţada identică cu cea a fostei Case Muncitoreşti.
Ansamblu de clădiri care a format Casa Muncitorească a avut în 1936 adresa poştală -Reşiţa, piaţa Carmen Sylva nr. 44. Aceasta până în ianuarie 1948 când noua adresă a devenit Piaţa Republicii, nume păstrat până în ziua de azi. Legat de ianuarie 1948 trebuie spus că atunci au fost înlocuite în tot oraşul numele străzilor care aveau legătura cu România antebelică; Strada Principesa Elisabeta, Strada Regina Maria, Strada Brătianu Strada General Dragalina, Parcul Duca etc. şi au apărut nume noi în concordanţă cu realitatea politică: str. Jdanov, strada Kirov, strada Togliatti, strada 6 Martie, strada 7 Noiembrie, Parcul poporului şi altele.
În toamna anului 1948 a fost pusă în aplicare Reforma învăţământului care a afectat şi Casa Muncitorească în sensul că a fost nevoită să renunţe la clădirea în care funcţionau toate cercurile culturale şi artistice, aceasta primind destinaţia de şcoală. Abia în anul 1953 când a început finalizarea construirii Casei de cultură a sindicatelor s-a normalizat problema spaţiilor culturale şi artistice necesare desfăşurării volumului mare de activităţi în care erau angrenaţi mii de sindicalişti ai marii Uzinei de Fier.
În presa locală în vara 2015 a apărut un articol interesant semnat de către directorul Combinatului Siderurgic TMK care propunea primăriei Reşiţa să mediteze asupra eventualităţii modificării celei mai importante zi din calendarul Reşiţei – ziua oraşului, care actualmente este 28 iunie, o zi cu semnificaţie religioasă.
Directorul TMK sugerează ca pentru un municipiu această zi trebuie să aibă o rezonanţă istorică drept pentru care propune a fi luată în considerare ziua de 3 iulie (1771) care marchează data la care în localitatea noastră au început să se desfăşoare activităţi industriale.
Cred că această propunere merită toată atenţia factorilor locali de decizie.
Chiar dacă ziua de 3 iulie nu este acceptată a fi desemnată ca “Ziua Oraşului” în anul 2016 se vor împlini 245 de ani de la momentul în care furnalele Reşiţei au început să producă aliajul FIER-CARBON (fontă/oţel) eveniment care merită a fi marcat şi sărbătorit cu cea mai mare consideraţie.
În anul 1871 autorităţile locale reşiţene au decis ca cei 100 de ani de existenţă a Uzinei de fier să fie onoraţi prin construirea unei grădini publice frumoase şi generoase (Parcul Iozefin) în care localnicii să-şi petreacă plăcut timpul lor liber (destul de restrâns la acea dată). Acest monument arhitectural-urbanistic astăzi nu mai are destinaţia iniţială şi aceasta nu va putea fi recuperată vreodată.
În anul 1971 când au fost sărbătoriţi cu mare fast cei 200 de ani de “foc nestins la Reşiţa” au avut loc o serie de manifestări importante dar nici una nu a marcat definitiv arhitectura şi urbanistica locală.
Cred că ziua de 3 iulie 2016 ar putea deveni o zi a recuperărilor şi reparaţiilor istorice pentru oraşul-uzină care a fost Reşiţa. Mă gândesc că în acea zi ar putea fi inaugurată în vechea Piaţă centrală o replică a obeliscului înălţat în zona CSR la 3 iulie 1971 – acea “Flacără veşnică”. Din păcate opera arhitectului Valer Marchiş a fost sacrificată cu prilejul realizării unor lucrări de extindere a CSR. De asemeni ziua de 3 iulie (1771-2016) ar putea deveni data la care s-ar putea renunţa la actuala denumire a vechii pieţi centrale (Piaţa Republicii) şi desemnarea ei ca PIAŢA CASEI MUNCITOREŞTI, o denumire firească prin care s-ar cinsti tradiţia muncitorească a oraşului nostru şi s-ar putea înlătura ultima denumire de stradă care datează din anul 1948.
Ziua de 3 iulie atunci când în anul 1771 numele Reşiţei a fost înscris pe harta industrială a Europei, la cea de-a 245-a aniversare trebuie şi poate fi marcată prin festivităţi importante care să includă Flacăra veşnică şi redenumirea Pieţei Centrale a oraşului vechi.
Monumentul care va fi amplasat în piaţă, care sper să-şi primească numele meritat, ar putea aminti şi de cei 80 de ani scurşi de la inaugurarea sălii de spectacole Fanion a muncitorimii reşiţene.
Construirea unei clădiri adecvate care să poarte faţada fostului cămin cultural muncitoresc – CASA MUNCITOREASCĂ rămâne un proiect de viitor pentru care trebuie militat cu perseverenţă.
L. Stir
| Publicat in: 24/12/2015 | Nu sunt comentarii » |
