Despre dispreţ
I
Nimeni nu se poate lăuda că n-a fost niciodată dispreţuit.
Luc C. de Vauvenargues (1715-1747). (888)
S-ar zice că oricine ştie ce este, fiindcă îşi aduce aminte de vreo experienţă personală dezagreabilă, în care a fost tratat ca atare. În urmă cu vreun sfert de veac şi mai mult erau de neuitat figurile de la majoritatea ghişeelor, ale vânzătorilor de produse de strictă necesitate mai ales (alimente, produse de larg consum), ori ale unor funcţionari sau “organe” (cei care nu ştiu cine erau “organele” să-i întrebe pe cei mai vârstnici). În vremea din urmă ceva similar, variante de dispreţ, se observă sau se simte la mulţi conducători (inclusiv conducători auto…) şi la majoritatea potentaţilor politici ori financiari (nu râdeţi: nu toţi aceştia sunt şi conducători, nu e nici un pleonasm aici). Formele diferă, vremurile diferă, oamenii diferă, o clasificare ar putea-o face socio-psihologii, ar merita mai multă discuţie profesionistă, pe lângă simplele menţionări şi lamentări, care, ca şi în alte privinţe, nu rezolvă nimic şi nici nu avansează soluţii. Cine nu s-a simţit înjosit/ă în viaţa sa, fiind tratat/ă mizerabil de un/o semidoct/ă sau chiar de un/o agramat/ă fără bun simţ şi o elementară educaţie, poate să renunţe să citească în continuare.
Dar să privim din partea opusă: ce este respectul, antonimul dispreţului, al lipsei de consideraţie? (Să observăm că nici sinonimiile , nici antonimiile nu sunt perfecte). Ele sunt atitudini faţă de celălalt, sunt reflectări ale lui în propria conştiinţă, care astfel se găseşte implicată în raportarea reciprocă. “Respectă-te, ca să fii respectat” se spune şi ca atare se întrevede o analogie cu preceptul Scripturii “iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aprecierea defavorabilă a aproapelui, mărturisită sau nu, ori doar sugerată, dă (şi) măsura amplasării tale în relaţia socială. “Dispreţuieşte pe cel din faţa ta”, ar putea spune un promotor al disensiunii, “ca să-ţi spun cine eşti”, am completa noi. Respectul de sine implică la prima vedere comportamentul, modul de prezentare în public şi în privat, dar mai apoi şi celelalte comportamente şi atitudini ale persoanei, cele care ţin de resorturile profunde, de conştiinţă şi sufleteşti. Căci cine se pretează la orice, atât aparent, cât şi în fond, dă dovadă de orice, numai de respect de sine nu. Atât tupeul excesiv (aspectul de suprafaţă), cât şi lipsa de scrupule (aspect de profunzime) denotă (şi) un grav dispreţ faţă de propria persoană. Desconsiderarea propriei persoane implică desconsiderarea propriei conştiinţe şi – ar completa teologul – a propriului suflet şi a scânteii divine pe care Dumnezeu a pus-o în el. Ca să ai grijă de ea, ne permitem să adăugăm.
Similitudinea (analogia) perechilor respect-dispreţ cu dragoste-ură nu este întâmplătoare. Cultivarea ori doar întreţinerea lipsei de respect în anumite segmente sau sectoare ale societăţii sunt, cel puţin în parte, efecte ale cultivării altor metehne sufleteşti, în special ura, de clasă, de rasă, de diverse, iar în final ura de sine, a individului sau a grupului, ura propriu-zisă. Ce mai contează respectul? Cunoaştem şi observăm încă diverse procedee şi manevre de a obliga pe cei vizaţi de a se “micşora” psihologic: în trecut prin metode ideologice şi represive, apoi… prin cele psihologice. Acestea sunt valabile şi astăzi şi oricând; agresivitatea verbală este un procedeu practic universal, pe lângă diverse forme de comportament necivilizat. Umilirea preopinentului sau a grupului vizat sub o formă sau alta de ameninţare întreţine inclusiv dispreţul şi face parte din procedeele de aplicare a dictaturii, dar şi a formelor limitate la grupuri sau indivizi de terorism ori dominare abuzivă.
Un efect regretabil al acestor manevre sociale este şi împiedicarea ori chiar desfiinţarea comunicării; orice schimb de idei sau de impresii se suspendă în condiţiile lipsei de respect reciproc. Observa cineva, făcând o trimitere spre absolut, că etimologiile sunt comune pentru comunicare şi cuminecare; ne gândim iarăşi la scânteia menţionată mai sus. E destul de greu să-i dai de capăt, ce e dispreţul, dacă e vreun păcat. Este însă de bună seamă, în cele mai multe situaţii, un semn al trufiei, iar asta este păcat.
Ca toate câte le facem şi ni se întâmplă, ele îşi găsesc provenienţa în educaţia noastră. Iar dispreţul faţă de educaţie ca instituţie socială dă măsura, nu numai morală, a societăţii respective în ansamblu. Poate mai mult decât faţă de sănătate, justiţie şi celelalte domenii. Parcă am dori să dăm prioritate educaţiei şi vom relua discuţia în partea II.
Până atunci, iată încă două cugetări ale moralistului citat la început. “Suntem mai puţin jigniţi de dispreţul proştilor, decât de o apreciere nu prea grozavă din partea oamenilor deştepţi”. “Oamenii îşi ascund, din slăbiciune şi din teama de a nu fi dispreţuiţi, cele mai dragi, cele mai statornice şi uneori cele mai virtuoase imbolduri lăuntrice”. (65, 328).
II
Nu avem destul amor propriu ca să nesocotim dispreţul aproapelui.
Luc C. de Vauvenargues. (884)
Este educaţia/ învăţământul domeniu prioritar al activităţii sociale?, ne întrebam retoric în partea I.
Pe lângă Analiza matematică pe care ne-o preda la facultate, eminentul nostru dascăl nu uita că are în faţă oameni, chiar dacă încă neformaţi. Strecura adeseori printre ecuaţii momente memorabile de educaţie generală. Legat de comunicare şi stima faţă de celălalt, ne spunea: “Ascultă cu luare aminte pe cel din faţa ta, oricine ar fi şi indiferent de nivelul lui” (şi indiferent de nivelul tău, am adăuga azi). “Şi de la un copil poţi învăţa câte ceva, oricât de ştiutor te-ai considera”. Dar avea grijă şi de comportamentul curent: cum să tuşeşti, cum să ţii mâna, unde să arunci ţigara şi altele. Făcea impresie, căci era o personalitate şi îşi respecta statutul oricât îl costa asta, iar în anii 1950-60 l-au costat multe pe Vasile Mioc. “Nea Vasile”, cum îi spuneam noi, cu acea aciditate/ teamă juvenilă, amestecate cu respect şi dragoste, faţă de un dascăl bun, dar prea sever după gustul nostru. Ei, unde e acea severitate azi? Şi-ar dori-o mulţi. Dumnezeu să vă pomenească cu drepţii, Domnule Profesor.
Tot de relaţia cu celălalt ţine şi respectarea cuvântului dat, contrarul fiind o altă formă de dispreţ faţă de sine, o desconsiderare a propriei promisiuni. Impresia creată celorlalţi este/ poate fi deplorabilă, iar tema noastră se intersectează cu cea a minciunii, pe care am mai discutat-o (vezi vol. Alte gânduri, 2009).
Există totuşi o formă de dispreţ care impune… respect. Este dispreţul faţă de moarte, apanajul vitejilor şi caracterizează situaţii excepţionale. O societate sănătoasă, avansată este în aşa fel alcătuită, organizată încât să fie nevoită cât mai rar să recurgă la asemenea prezumtive calităţi ale fiilor ei. “Vai de poporul care are nevoie de eroi”, se spune, şi “politica (inclusiv diplomaţia – n.n.) este cea mai bună modalitate de a înlocui războiul”. “Este greu titlul de erou”, se cânta pe baricadele Revoluţiei noastre din Decembrie 1989. Nota bene – titlul de erou în formele clasice nu era atât de “greu”, mulţi îşi doreau să moară în luptă cu inamicul. Formele… postmoderne, însă, inclusiv ale inamicului… Dar asta e o altă discuţie.
De asemenea, este de validat dispreţul faţă de diferite atracţii lumeşti, mai ales cele materiale, dar şi faţă de varii pasiuni, “patimi”: afective, posesive, de putere etc. “Toată grija cea lumească să o lepădăm”, se cântă în biserică, la strană, o parafrază evanghelică (v. de ex. Matei 6 ş.a.). Sunt forme de dispreţ care definesc asceza, în primul rând a marilor repere spirituale, sfinţi, sihaştri, dar şi cea ocazională a credinciosului de rând (posturi etc.). “Bucură-te, cel care ai dispreţuit orice stăpânire a celor pieritoare”, se spune în acatistul unui sfânt.
Metehnele se propagă şi se instalează în timp la nivelul întregii societăţi. Scriitorul Radu Paraschivescu observă că “se naşte… dispreţul pentru unul dintre cele mai delicate instrumente de legitimare a unei naţii (limba pe care-o vorbeşte) (…). Ce moare? În primul rând, eleganţa, curtoazia, plăcerea de-a nu te răsti. Odată cu ele, discernământul şi bucuria de-a folosi întregul instrumentar al unei limbi (…).” Şi continuă “După atitudinea duşmănoasă a îmbobocit atitudinea dispreţuitoare faţă de şcoală. Instituţia a început să fie privită cu indiferenţă.” (În Despre fachirii luftului neuronal, interviu de Cr. Pătrăşconiu din Orizont, Timişoara nr. 9/ sept. 2014). Indiferenţa, observam şi mai sus, uneori ia formă de nesimţire, este, iată, un simptom al dispreţului.
Spre deosebire de dragoste şi ură, respectul şi dispreţul se manifestă şi faţă de instituţii şi legi. Faţă de rânduială şi progres, dobândind astfel o caracteristică obiectivă, inerentă grupului organizat. Nivelele de intensitate ale celor două tipuri de sentimente diferă considerabil, la rândul lor ş.a.m.d.
Comunicarea şi respectul sunt aşadar ingrediente sociale obligatorii (chiar gradiente, fiindcă pomeneam matematicile, vectori obiectivi). Un alt efect al lor este solidaritatea atât de necesară grupului social. Cum stăm noi cu solidaritatea?… “Să ne respectăm unii pe alţii” – ne permitem o altă parafrază – ca să ne găsim coeziunea cetăţenească. Nici nu se poate altfel, fără coerenţă în Cetate, aceasta nu fiinţează (vezi şi Max Weber, Oraşul (1922), trad. Dana Verescu, Ed. ALL, 2013).
Am trecut în revistă câteva aspecte, ce se întâlnesc în relaţiile interumane. Dar aceste atitudini se manifestă şi faţă de lucruri, faţă de natură, de biosferă, de opinii şi credinţe, faţă de toate cele. Respectul sau dispreţul. Se cuvine să băgăm de seamă şi la acestea din urmă, căci ne privesc pe noi înşine mai mult decât am fi dispuşi să credem.
R-ţa, iunie-iulie 2015.
Anton Georgescu
| Publicat in: 10/07/2015 | Nu sunt comentarii » |
