Crâmpeie din istorie despre primul edificiu teatral din spaţiul culturii româneşti, Teatrul Vechi “Mihai Eminescu” din Oraviţa

Veche reşedinţă a ţinutului, oraşul Oraviţa a fost un habitat al dinamicilor vieţii cultural-spirituale, după cum sublinia în scrierile sale istoricul locului, Ionel Boţa.

“Tradiţiile spectacolului de teatru şi muzică din Banat îşi au priorităţile în oraşul de pe Căraş funcţionând un edificiu pentru teatru încă de la 1817”, azi Teatrul Vechi “Mihai Eminescu”, primul din spaţiul culturii naţionale la acea dată. Teatrul Vechi, monument unicat de istorie şi arhitectură, fondat la 1817, a fost prima clădire a genului din spaţiul culturii naţionale.

Aici istoria ţinutului orăviţean se împleteşte cu istoria muzicii şi teatrului. Teatru din Oraviţa este primul edificiu teatral din spaţiul românesc, prima clădire cu destinaţie culturală iluminată de lămpi cu acetilenă, multă vreme un mijloc de cultivare a limbii, are tradiţii bogate în Banatul Montan.

După 1800, o asociaţie a diletanţilor are ca obiectiv ridicarea unui edificiu pentru a găzdui spectacole de teatru şi muzică. O comisie include pe fraţii Ion şi Dimitrie Constantini, macedoromâni (aromâni), primul economist renumit, primar al oraşului între 1804-1821, celălalt istoric.

Un cercetător din perioada interbelică nota că teatrul era gata la 1816.

În însemnările lui Ionel Bota, clădirea ar fi fost , de fapt gata (clădirea zidită), încă din toamna lui 1815.

E lansată chiar ideea finalizării edificiului teatral, care să fie gata pentru inaugurare în 1817, când întreg Banatul sărbătorea centenarul eliberării de sub administraţia otomană. Instituţia, aşadar, a depăşit limitele unei importanţe strict locale.

Teatrul s-a zidit pe terenul „Goldberger Gewerkschaft”. Terenul fiind donat către o aromâncă. “Arhitectul proiectant este un alt aromân, Ion Niuny care solicită colegului său din Viena, Ieronimus Platzger, să copieze organizarea interioară a Burgtheater-ului din capitala Imperiului. Iar Francisc Knée, un pictor foarte cunoscut şi solicitat la vremea aceea, aplică la faţa locului tot ceea ce înseamnă note, date, idei, schiţe, proiecte inspirate de modelul vienez în planşele lui Ieronimus Platzger”, precizează Ionel Boţa.

O idee privind inaugurarea în iulie dar lucrurile se amână până în toamnă fiindcă atunci, în prima săptămână din luna octombrie, familia imperială aflată într-un traseu transilvano-bănăţean, avea să ajungă şi în ţinutul cărăşan şi almăjan. În fapt, primul spectacol este montat pe scena teatrului la 5 octombrie 1817 (data imprimată pe afiş este 8). Este vorba despre o piesă în trei acte „Die beschämte Eifersucht” („Gelozia umilită”). Al doilea spectacol al diletanţilor locali are loc în 7 octombrie 1817 (data imprimată pe afiş este 10) cu piesa lui Friedrich Wilhelm Ziegler, „Cununa de lauri sau puterea legii”.

La fel ca şi în cazul primului afiş, nu se regăsesc decât numele personajelor piesei şi nu cele ale actorilor care le-au întruchipat pe cea mai veche scenă stabilă din cultura română.

Ca elemente artistice Teatrul Vechi are un stil baroc cu elemente simplificate.

Este o mărturie peste timp fiindcă, spre deosebire de altă clădiri (Sibiu, Oradea, Arad) teatrul orăviţean nu şi-a avut alt loc de sediu iar clădirea nu s-a modificat de la inaugurarea sa, nici la exterior şi nici în organizarea interioară a spaţiilor.

Încadrând perfect clădirea în peisajul zonei, şi fiindcă adâncimea gropii tehnice presupunea un efort colectiv impresionant pentru aducerea spaţiului la nivelul suprateran, acesta a fost consolidat în mod voluntar, de ţăranii din satele aflate în jurul urbei precum Maidan, Ilidia, Ciclova Română şi Ciclova Montană, Agadici, Răchitova, Broşteni care au adus cu atelajele lor în special granodiorit de la Maidan, pentru parter şi tuf calcaros de la Ilidia pentru etaj.

Zidurile masive, au între 70-90 cm grosime, rezemate pe stânca dealului, iar la execuţia iniţială s-a folosit piatră necioplită, nefasonată, fără provenienţă omogenă.

Un alt detaliu de consemnat este faţada principală, demarcată de trei zone care sunt lucrate diferit ca ornamentică, zidărie, impresiuni şi exprimare tehnic-artistică.

Tipic barocă este arcatura baluştrilor care substituie sugestia anticului areostil, la boltă exterior fiecare coloană fiind lucrată atent, în stilul “mixtum compositum”, scrie istoricul orăviţean.

Sala mare este argumentul esenţial că, vizitând teatrul orăviţean, ne aflăm în faţa unei bijuterii arhitectonice a barocului vienez sau barocul târziu.

Scena, cu o primă modernizare în 1872, are o serie de elemente auxiliare, instalaţii pentru necesităţi scenografice.

La reparaţiile care au durat, cu mari intermitenţe, între 1953-1962, un ordin al oficialităţii comuniste din regiunea Banat, cu reşedinţa în Timişoara, duce la demontarea candelabrului şi transportarea lui în municipiul de pe Bega. În locul lui, dar imitându-l pe cel care a fost demontat şi care a stat în clădire din 1920, firma „Guban” realizează altul, cel existent şi azi la teatrul orăviţean.

De la reparaţiile din 1893, scaunele mecanice din sala mare şi din balconul au înlocuit un sistem de laviţe care se văd într-o fotografie din 1872, fiind realizate probabil de firme din Viena, dintr-un lemn exotic, amarant.

Butaforia, simbolul pete veacuri al tearului din Oraviţa, a fost realizată până la 1893, probabil, din gesso-ipsos, grund italian folosit la edificiile culturale “model Bibiena”.

Privind dinspre scenă avem impresia generală a “unui triumf al artei barocului vienez”.

În ultima săptămână din octombrie 1822, la cinci ani de la intrarea în activitate a teatrului, orăviţenii au ca oaspeţi pe actorii trupei lui Kreibig care joacă mai multe piese scurte, între care „Ceasul de seară”, lucrarea lui Aug. de Kotzebue, celebră atunci în epocă. Actorii donează câştigul obţinut la spectacol pentru asigurarea unui fond de recuzită necesar spectacolelor montate de diletanţii locului.

În octombrie 1852, la 35 de ani de existenţă, instituţia primea cea dintâi vizită a Josephinnei Gallmayer, cântăreaţă originară din aceste părţi, ea oferind câştigurile pentru achiziţionarea de instrumente muzicale necesare trupelor care colaborau cu teatrul local.

Reparaţiile din 1872 sunt contribuţia întregului oraş dar şi a altor iubitori de cultură din provincie ori din imperiu.

Aniversarea a 55 ani are loc printr-o stagiune care se deschide la 5 octombrie şi se încheie la 24 noiembrie 1872.

Din banii obţinuţi pe spectacole administraţia locală putând să-şi permită declanşarea reparaţiilor în urma cărora structura de rezistenţă a clădirii, până atunci din lemn, e consolidată cu oţel de Reşiţa din reţeta „24” din care, mai târziu, Eiffel va comanda specialiştilor de pe Bârzava, unde avea mulţi prieteni ingineri, pentru a ridica prima parte, de la bază la jumătate, a celebrului turn parizian.

Aniversările din 1887, la şapte decenii de activitate stau, firesc, sub semnul multiculturalităţii active şi va continua aşa până în 1960.

La capitolul muzicii au loc în acelaşi context al “convergenţelor Banat-Europa (Mitteleuropa)” au loc numeroase spectacole muzicale cu ansambluri profesioniste.

În perioada interbelică, în continuare, teatrul şi muzica fac casă bună.

Spectacole de excepţie au fost oferite până în 1960, perioada despre care am spicuit în acest articol.

“Importanţa europeană, chiar înaintea priorităţii culturale în zonă, îi este conferită şi consacrată ca atare de prezenţa numeroaselor trupe din marile oraşe ale continentului pe scena orăviţeană. Cu fiecare ansamblu teatral şi spectacolele acestuia sporea tocmai reclama, în legătură cu publicul elevat, un public educat artistic-cultural, într-un ţinut bănăţean în care mentalitatea armoniei interetnice o luase cu mult înaintea altor provincii ale fostului imperiu”, sublinia istoricul Ionel Boţa.

Acestea sunt câteva crâmpeie de istorie ce sălăşluiesc între zidurile primul edificiu teatral din spaţiul culturii româneşti, Burgtheater-ului unicat, azi Teatrul Vechi “Mihai Eminescu” din Oraviţa.

Elena Franţ