Copilăria este inima tuturor vârstelor

“Copilăria este inima tuturor vârstelor”, spunea Lucian Blaga. Pentru că din copilărie se dă startul evoluţiei fiinţiale a fiecăruia dintre noi, iar fără copilăriei suntem sortiţi vieţuirii în abisul ignoranţei. Trăim astăzi în secolul XXI, un secol al super civilizaţiei şi evoluţiei din toate domeniile dar al involuţiei ca fiinţe umane pentru că nu punem preţ pe ceea ce ne defineşte ca existenţă: fiinţe raţionale şi afective; iar raţiunea şi afectivitatea vin dintr-un interior bine închegat emoţional. Trăim secolul super-vitezei, al descoperirilor ştiinţifice uluitoare şi al evoluţiei tehnologice dar trăim şi secolul intole-ranţei, al ignoranţei colective vis-a-vis de evoluţia noastră socială, de evoluţia în comunitate. Cazurile sociale cu copii mulţi ţinuţi în mizerie, fără educaţie, fără posibilitatea de integrare colectivă, fără posibilitatea de a evolua ca fiinţe sociale cu atitudine civică, sunt tot mai numeroase iar şansele multora de a ajunge la linia de plutire sunt tot mai incerte.

Iasmina este unul dintre copii buni şi cu inteligenţă nativă care a avut şansa să fie găsită la timp de o organizaţie neguvernamentală, Asociaţia „Pentru fiecare copil o familie”, sau PaFCaF şi să i se deschidă uşa unei vieţi normale şi sigure aşa cum fiecare copil merită. Provine dintr-o familie cu 5 copii, mama casnică, tata „prestator” zilier pe la cei din sat. S-au trezit aruncaţi pe drumuri de proprietarul casei unde au locuit o perioadă de timp. Şi-au găsit apoi adăpost într-o locuinţă insalubră unde nici măcar nu încăpeau toţi cei 7 membrii. Iasmina a fost găsită de cei de la PaFCaF dormind într-un şopru de lemne pentru că nu avea loc alături de ceilalţi. De ce este special acest copil? Cu toate neajunsurile şi sărăcia lucie în care se zbătea familia, Iasmina era foarte bună la învăţătură şi avea o conştiinciozitatea de care puţin copii dau dovadă. Tatăl, realizând situaţia copiilor şi capacitatea intelectuală a fiicei a sunat la Organizaţie pentru a cere ajutorul. Aşa a ajuns Iasmina împreună cu sora sa Mihaela în noua familie de la PaFCaF. Şi-a continuat studiile la Colegiul Cărăşan şi a ajuns să reprezinte liceul la faza naţională a olimpiadei de design. N-a luat primul loc, a spus ea cu un zâmbet inocent, dar s-a bucurat enorm că a participat la acest concurs şi că i-a făcut mândrii pe prietenii săi de la Organizaţie şi pe cei de la şcoală. Un astfel de copil nu va avea nici o şansă să-şi împlinească visul de a deveni un bun designer atâta timp cât societatea şi cei în măsură nu susţin aceste cazuri, copii dotaţi care provin din medii defavorizate şi care se vor pierde la un moment dat intrând în acelaşi cerc vicios din care au avut şansa să fie salvaţi cândva. De ce susţin asta? Sora mai mare, un copil bun la şcoală, dar lipsit de acel dram de suport moral şi afectiv a ajuns să caute afecţiune şi oareşice siguranţă materială în braţele unui aşa zis „binevoitor”, bărbat cu 10 ani mai mare şi care iniţial i-a promis o viaţă mai bună. Povestea e aceeaşi ca a sutelor de tinere sărace din ţara asta care caută un „suport”. Ajung de fapt să nască o mulţime de copii şi să fie agresate de bărbatul beţiv şi violent. Şi scenariul se repetă pentru acelaşi caz şi pentru toate celelalte. Aceşti copii care la rândul lor au copii, fără suport afectiv, nu fac decât să lărgească cercul vicios al ignoranţei şi inconştienţei perpetuării unei specii fără viitor şi fără şansa unei vieţi normale. Există multă cazuistică la PaFCaF iar într-un articol viitor voi prezenta o parte din poveştile care ne fac să conştientizăm că suntem norocoşi de familia în care ne-am născut, de destinul care ne-a surâs şi de care ne plângem de multe ori insuflaţi de dorinţa supra-satisfacţiei materiale la care tânjim zi după zi. De remarcat este faptul că, deşi suportă lipsurile şi sărăcia cruntă, părinţii nu şi-au abandonat copii în centre specializate ci au cerut ajutor fără a-i instituţionaliza. Ajutorul pe care-l oferă însă organizaţiile neguvernamentale nu sunt suficiente pentru că numărul mare de cazuri de care se ocupă depăşesc capacitatea umană a celor de acolo de a-i integra sută la sută într-o colectivitate sigură, pe toţi aceşti copii. Ce fac instituţiile de stat abilitate? Rapoarte, monitorizări şi instituţionalizare. Ce şanse de redresare sunt? Greu de spus, într-o societate prizoniera incertitudinii şi a conservatorismului individualist. Soluţiile şi răspunsurile le putem găsi şi oferii fiecare în parte pentru că schimbare vine din fiecare şi ideal ar fi să se realizeze cu „ecou” pe termen lung!

Elena Franţ