Sabin Pautza – 5 decenii în slujba muzicii

Sala “Lira” a Liceului de Artă din Reşiţa a răsunat în acorduri muzicale de excepţie pe data de 10 februarie cu prilejul desfăşurării unui concert aniversar în cinstea marelui pianist şi compozitor Sabin Pautza, celebrându-se 71 de ani de viaţă şi 50 de ani de carieră în arta compoziţiei şi cea interpretativă.

Maestrul Pautza a absolvit Conservatorul “Ciprian Porumbescu” (Bucureşti, 1965), Academia Muzicală „Chigiana” (Siena, Italia), şi studiile doctorale la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” (Cluj-Napoca, 2005). A devenit cunoscut în lumea artistică mondială ca şi compozitor şi dirijor. A concertat în cele mai mari săli din Statele Unite ale Americii, Europa şi Australia, printre care: „Carnegie Hall” din New York, „Santa Cecilia” din Roma, Richard Wagner „Jugendfestspieltreffen” din Bayreuth, sala „Chopin” din Varşovia şi „Philarmonic Hall” din Sydney. Pentru activitatea depusă de-a lungul anilor. A fost premiat cu premiul „George Enescu”, al Academiei Române, premiul Uniunii compozitorilor şi muzicologilor din România, marele premiu al Televiziunii Române, premiul de compoziţie al „Concursului internaţional din Salt Lake City”, Utah şi premiul „Rudolf Nissim” al Uniunii Compozitorilor Americani.

După ce a trăit şi activat ca dirijor, pianist şi compozitor în America, după nenumărate concerte în marile săli ale lumii, Sabin Păuţa a revenit acasă, în locul în care, mărturiseşte, şi-a dorit în toţi aceşti ani să se întoarcă, casa părintească din Moniom.

După 7 ani în care n-a văzut România, fiind într-un fel de exil datorită vremurilor de atunci, după 1990 a început să revină în ţară, constant, şi să reia colaborarea cu toate filarmonicile din România şi cu multe universităţi unde a fost rugat să susţină cursuri de măiestrie, cursuri pentru studenţi şi masteranzi, făcând naveta între România şi America. Recunoaşte că s-a simţit cumva dator să facă asta pentru că fost nevoit să plece din ţară într-o perioadă dificilă pentru toată lumea şi s-a simţit vinovat că i-a lăsat pe toţi cei dragi, rude, prieteni, colegi, când a fost cel mai greu.

Îşi aminteşte cu tristeţe, rememorând acele vremuri opresive, că, la un moment dat i s-a oprit paşaportul şi n-a mai putut concerta în afara ţării, deşi înainte de asta pleca în fiecare lună cu câte 10-12 acţiuni. Însă, sistemul de atunci i-a îngrădit activitatea timp de aproximativ un an şi jumătate fără să cunoască adevăratul motiv.

În acele timpuri muzica lui Pautza se cânta peste tot în ţară, de la artişti ca Angela Similia şi Cornel Constantinescu, la toate filarmonicile din ţară şi chiar Corul Madrigal îi cânta compoziţiile, fiind în acelaşi timp şi lector la Iaşi. Picătura care a umplut paharul a fost în momentul în care şi-a adunat bani să-şi construiască o casă la Iaşi şi nu a primit aprobare, cu toate că demersurile au fost legale. Apoi , a fost invitat de un mare dirijor de la Praga să susţină un concert, dar i s-a răspuns aprobării de a părăsii ţara abia după două luni, după ce concertul avusese loc. Toate aceste îngrădiri ale spiritului său de mare muzician dornic să-şi fructifice valoarea artistică, l-au determinat să părăsească ţara.

Drumul i-a fost deschis în momentul în care Uniunea Compozitorilor din România l-a trimis cu o bursă în Statele Unite, un fel de schimb cultural iniţiat cu mulţi ani în urmă de către americani. Jumătate din hotărârea de a nu mai reveni în ţară a fost decisă de dorinţa maestrului de a face ceva pentru proprii copii care aveau şi ei de suferit în acele vremurile dictatoriale.

În cei 30 de ani trăiţi în America nu a regretat nici o clipă decizia luată deşi, povesteşte dirijorul, n-a fost deloc uşor. Şi-a revăzut familia după aproape doi ani, în momentul în care a reuşit să-i aducă în America. În cele 22 de luni de demersuri, soţia compozitorului a fost chemată zi de zi la securitate pentru a fi convinsă să divorţeze “de un trădător de patrie şi de familie”.

După un an şi jumătate în America, cariera maestrului a început să prindă contur. În urma unui concurs a devenit prim-dirijor şi director general al celei mai vechi filarmonici din New Jersey: “mi-au pus un băţ în mână şi mi-au spus: ai o oră să demonstrezi ce ştii”, mărturiseşte Sabin Pautza. Şi se pare că i-a cucerit pe cei din New Jersey.

În 1985 a debutat în dubla calitate de dirijor şi compozitor pe cea mai importantă scenă muzicală a SUA, Carnegie Hall din New York.

A slujit 22 de ani acestei Filarmonicii din New Jersey şi nimeni până la el n-a mai stat la pupitrul acesteia atât de mulţi ani. Pentru asta americanii i-au recunoscut valoarea şi, în momentul în care a vrut să se retragă, au creat un post special pentru el, de Conductor Emeritus, pentru a continua colaborarea cu marele pianist, compozitor şi dirijor român. Drept urmare, Sabin Pautza merge acolo în fiecare an să dirijeze. Atât de mare le-a fost aprecierea că, în ziua în care a împlinit 20 de ani ca prim dirijor al Orchestrei Filarmonicii din New Jersey, i-a fost dedicată o zi, ziua de 6 martie, “Ziua Sabin Pautza”.

Revenirea în ţară a fost după 1990, în momentul în care a fost invitat să susţină două concerte la Iaşi, locul unde a început să scrie muzică. De fapt activitatea profesională a început-o în învăţământul superior ieşean, la Universitatea de Arte „George Enescu“, avansând în ierarhia universitară de la preparator la şef de catedră studii teoretice (1965-1984). A fost totodată dirijorul fondator al corului studenţesc „Animos”.

Creaţia componistică a lui Sabin Pautza este impresionantă. A scris muzică pentru piese de teatru, a compus muzică vocal simfonică, pentru cor şi orchestră, pentru cor de copii şi orchestră, muzică simfonică, muzică corală, muzică de cameră, pentru orchestră de coarde, lucrări pentru vioară, violă, clarinet, trompetă, lieduri, muzică uşoară, muzică de jazz, studii de muzicologie.

Sabin Pautza este nominalizat în cartea „10.000 de americani notabili”, alături de Mircea Eliade, carte ce se editează o dată la cinci ani.

În toată perioada sa de şedere în Statele Unite a luat premii importante în muzică, printre care şi „Martin Luther King Jr.”, care este un fel de Oscar pentru compozitori. Pe lângă acest premiu, s-a făcut remarcat şi cu altele de aceeaşi importanţă, fiind un om de cultură veritabil în viaţa americanilor.

Liceul de Artă din Reşiţa îi poartă numele de Păuţa, cu ortografie românească, din anul 2003 deşi maestrul, dintr-un motiv de ordin practic a dorit ca numele său să fie ortografiat Pautza, deoarece în afara ţării, deseori, numele real i-a fost stâlcit, aşa că a decis o schimbare.

Deşi este la pensie, maestrul susţine că studiază în prezent mult mai mult decât la 25 de ani şi concertează fără odihnă: „Sunt întrebat cum e să fi la pensie şi le zic că e bine să fi la pensie dar mi-e dor de vacanţe. De când sunt în pensie eu nu mai am vacanţe, muncesc 265 de zile pe an. Unde mă duc sunt cu computerul după mine, eu lucrez. Şi acum când vorbesc cu dumneavoastră eu lucrez la simfonia mea. Eu acasă fac tâmplărie, tai iarba dar mintea mea e acolo, la problema mea de compoziţie”, mărturiseşte cu vădită pasiune, marele artist.

O altă mărturisire de suflet îi dezvăluie ataşamentul faţă de locurile după care a tânjit în toţi aceşti ani: „Oriunde aş fi fost pentru mine România, şi nu numai România, Banatul, au fost ceva care nu se poate înlocui cu nimic, drept urmare eu mi-s monioman şi stau în casa în care s-a născut mama mea, în care stau eu acum şi de care am fost eu legat întotdeauna şi asta este locuinţa mea din România. Eu nu pot să mor acolo. I-am servit pe americani aşa cum i-am servit şi pe români dar eu a trebuit să revin. A trebuit să se închidă cercul AICI.”

Elena Franţ