Dacă a fost, ce a fost. Cum a fost (partea 2)

– (…) în afară de socialismul real, nu există alt socialism. Erorile acestuia nu depind de persoane individuale, ci sunt funcţionale, păcatele îi sunt simptomatice.

– Eu sunt de părere că percepem mult mai mult decât ştim şi ştim mai mult decât suntem în stare să exprimăm.

Péter Nádas (Rănile bătrânului continent)

Povesteam în prima parte 1989 văzut şi petrecut de un individ oarecare, până la ultima decadă a lui decembrie. De-acum individul începea deja să se estompeze, încadrându-se într-un eveniment social mai amplu; fără să realizeze pe moment, de bună seamă, acest lucru.

Apoi am fost cu toţii şi pe stradă, şi la miting, şi în uniforme de GP cu puşti şi gloanţe în buzunar, trântiţi noaptea pe burtă în zloată (între timp ninsese) să apărăm nişte unităţi economice de terorişti. (Credeam atunci povestea lor şi multe alte poveşti). Angajaţii făbricuţelor ne aduceau pâine albă, lapte, unt ! Printre schimburile de pază, mai fugeam pe rând la televizorul de la clubul lor muncitoresc, unde am văzut aranjamente de Crăciun, O, ce veste minunată, alte colinde, printre ele ştiri de la Revoluţie. Cum sunau acele colinde în urechile noastre abrutizate de decenii la rând de interdicţii (nu le auzisem „oficial”… niciodată, decât prin casele oamenilor) şi învăţământ politic obligatoriu, nu vă povestesc. Apoi procesul şi împuşcarea. Începeau să se întrezărească primele decepţii. Nimeni nu s-a bucurat, n-am văzut în acea crimă politică nici o împlinire. Ceva nu se potrivea, de fapt multe nu se potriveau, dar nu le vedeam pe atunci, cinismul politic extrem era total disonant, într-un contrast absurd cu aspiraţiile şi speranţele descătuşate de o asemenea eliberare.

Da, ăsta-i cuvântul şi el susţine consfinţirea Revoluţiei şi prin prisma conceptului, a conţinutului noţiunii. A fost o schimbare importantă această eliberare, inclusiv spirituală (urma mai apoi să aflăm şi de multiplele componente religioase ale acelui timp – trăisem departe de ele). S-a trecut la altceva, peste noapte. Celelalte ţări, vecine şi prietene (fără ghilimele!) începuseră câte ceva cu ani, cu decenii în urmă. Arătaseră lumii şi lor însele – ţările, popoarele – că flacăra demnităţii lor nu poate fi „pusă sub obroc” (Luca 11). „(…) Libertatea unui popor este suma libertăţii fiilor lui. (…) Demnitatea unei naţiuni este suma demnităţii fiilor ei. (…)” (Geo Bogza, Suma, în Ca să fii om întreg, 1984). Până şi bulgarii s-au descurcat mai bine, deşi ei păreau la fel de nepregătiţi în faţa schimbărilor. Noi a trebuit să ardem etapele, iar istoria cere costuri dureroase pentru asta. Din confuzia de lucruri s-a născut şi sumedenia de termeni „înlocuitori”, loviluţie, evenimentele din decembrie, marea îmbulzeală, răscoală/ revoltă, adevărate în felul lor şi tare incomplete. Nimic nu-i perfect, bineînţeles, mai ales cu precipitarea aceea extremă. Dar nici Revoluţia Franceză nu s-a petrecut în trei zile, nici chiar MRSO (aşa scriam în caietele de învăţământ politic, „Marea R. S. din octombrie”), şi noi ce-am fi vrut? Să ne-o facă americanii? Sau ruşii? (ăştia au cam încercat; acum încearcă şi ceilalţi…). Nu poate susţine nimeni de bună credinţă că nu s-a schimbat nimic (nici că era mai bine pe vremea lui C[eaşcă]). S-a schimbat şi nu doar „pe ici, pe colo”, ci „prin punctele esenţiale”. S-a strigat „Jos comunismul”, „Libertate”. S-a dat şi „tribut de sânge”, ale cărui cauze pot fi de asemenea analizate la nesfârşit (nu mă refer numai la uriaşele teancuri de dosare ale generalului D. Voinea). Nu puteam altfel, este ceva în fibra noastră care cere/ duce la aşa ceva? O fi şi o componentă mitică, venită din vechime? Pesemne.

Uluitoare a fost intuiţia colegului, cu „nu va apuca ziua lui”. Un spirit dinamic şi pătrunzător, cu orizont larg, cu sensibilităţi pe măsură, dar să întrevadă aşa ceva, în condiţiile acelea; nu se mişca încă nimic pe-aici! Oricâte relaţii şi informaţii ar fi avut (şi avea), nu se putea logic prevedea răsturnarea de peste trei săptămâni. Extraordinar, a fost primul pas uriaş al Revoluţiei din Decembrie 1989. Mai degrabă eu ar fi trebuit să am dreptate, când ziceam că la noi mai durează 7 ani, dar tot se întâmplă. În fond, mult după aceea mi-am dat seama că şi eu am avut dreptate. Ca în povestea cu rabbi de la Huşi. Am nimerit-o şi cu cei 7 ani, nu 4 şi nu 8. Căci într-adevăr, spun ceva corect contestatarii cu „loviluţia”, jumătate de Revoluţie a fost furată de eşaloanele II şi III ale „hidrei nomenclaturisto-securiste”, care şi-a (re)instalat „aparatele”, şi abia cu exact 7 ani mai târziu, după alegerile generale din noiembrie-decembrie 1996 s-a trecut de la un post-comunism cu „democraţie originală”, „proprietatea e un moft” şi cu un „despot luminat” la democraţia reală şi crearea premiselor unei pieţe libere, cu guvernul coaliţiei CDR-USD-UDMR şi preşedintele Emil Constantinescu. Sigur, şi întârzierile au preţul lor, tarele sociale menţinute şi cele dobândite se cronicizează, nefiind tratate la timp, iar memoria socială ne joacă feste, de la o etapă la alta. „Discernământul modernizării” (H.-R. Patapievici) se înfiripă greu, iar fantomele şi fantoşele trecutului joacă tontoroiul pe canavaua mentalului colectiv, întreţinute de mici ecrane manevrate în dispreţul legii şi al mersului vremii de calpuzanii marilor ratări istorice.

Un „profet al trecutului” (avea o interesantă emisiune cu aşa titlu, realizată pare-mi-se de L. Mândruţă, la Pro-tv) prevedea în 1990 20 de ani necesari pentru intrarea României în rândul ţărilor cu democraţie propriu-zisă, deci până la izbânda completă a Revoluţiei. Indignare generală pe moment, iar acum toată lumea îl probozeşte cu acuze de optimism excesiv, după ce la timpul respectiv îi săriseră în cap pentru pesimismul excesiv; noi ne vedeam gata, egalii Franţei, în câţiva ani. Da, să nu vă miraţi: şi el avea dreptate ! Vă vine să zâmbiţi, că şi în povestea cu Rabbi din Huşi toţi trei au dreptate? Fiţi atunci atenţi.

Silviu Brucan, „guru de la Dămăroaia” (că de el vorbim), a spus 20 de ani, dar noi trebuia să pricepem completarea „din momentul începerii”. Ori, noi am (re)început… abia în 1996, după cei 7 ani ai mei de la izbucnirea Revoluţiei. Asta e o altă analiză însă, care împinge socoteala anilor, cu întreruperi ale procesului (una tocmai o traversăm), până spre 2030 şi încheierea astfel a unui alt ciclu mitic, de cca. 40 de ani, similar celui al Poporului ales şi al lui Moise până la intrarea în Ţara făgăduinţei. După dispariţia celor crescuţi în sclavie… Nu mai ţine de discuţia asupra Revoluţiei însăşi. A fost una incompletă, nedefinitivată, furată în parte, în primă fază. Dar care revoluţie a fost victorioasă imediat, sută la sută? Nici cele ale vecinilor şi prietenilor noştri mai avansaţi în ale democraţiei, şi ei mai au de lucru. Ceea ce şi fac, ca şi noi, de altfel. Se pare însă că ei se vaită şi cârcotesc mai puţin. Chestiune de specific al neamului; dar să nu exagerăm cu „specificul” nostru şi cu nemulţumirea, că-l mâniem pe Dumnezeu. Avem treabă. Un an, şapte ani (vaci slabe/ vaci grase etc.) sau 20 de ani, dar avem de muncă, atât cu lumea, cât şi cu noi înşine.

După acei 7 ani am făcut o săptămână (7 zile) circuitul monumentelor Revoluţiei şi pelerinajul la Cimitirul Eroilor. Literatura lor e amplă; câteva pliante elegante, editate de Memorialul Revoluţiei din Timişoara (coord. Dr. Traian Orban) le înfăţişează. 12 monumente în oraş, impresionante, apoi un număr de biserici născute în aceşti ani, semn al schimbării. Căci trecuse în privinţa lor „timpul dărâmării” şi a sosit „timpul zidirii” (Emil Constantinescu).

Nu poţi spune că nu a fost ce a fost. Cum a fost depinde şi de percepţia fiecăruia, chiar de şansa lui, de acces la evenimente (hm !) şi la semnificaţia lor, la încărcătura lor simbolică. A fost un moment de deschidere a cerurilor – pentru unii la propriu – care poate să nu fie clar oricui. O „clipă astrală” (St. Zweig) de care oraşul a dat samă. Apoi oraşele, Ţara au dat Nume acelor clipe, salvându-se în faţa vremilor viitoare.

Cât despre prezent, care se duce de la noi în fiece clipă, numai de bine.

Reşiţa, decembrie 2013
A. Georgescu

Referinţe

• Péter Nádas, Rănile bătrânului continent, trad. din magh. Anamaria Pop, ed. Curtea veche, Bucureşti 2010 (pag. 35, 211, 227).
• Geo Bogza, Ca să fii om întreg, ed. Cartea Românească, Bucureşti 1984.
• H.-R. Patapievici, Discernământul modernizării, ed. Humanitas, Bucureşti 2004.
• Emil Constantinescu, Timpul zidirii, timpul dărâmării, ed. Universalia, Bucureşti 2003.
• Stefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, ed. Muzicală, Bucureşti 1976.
• ***Memorialul Revoluţiei Timişoara, Revoluţia Română în clişee, f.a.
• ***Memorialul Revoluţiei Timişoara, Monumentele Martirilor Timişoarei, f.a.