Câinii tuturor

În urmă cu nişte ani, când chestiunea câinilor vagabonzi ţinea capul de afiş al interesului public, apăruse în zonă un comentariu cetăţenesc despre “Câinii nimănui”. Se intenţiona acolo restabilirea echilibrului între extremele atitudinilor faţă de implicaţiile sociale ale câinilor “comunitari”: cele violent exterminatoare şi cele general/necondiţionat ocrotitoare. Iniţiativele de faţadă, cu sau fără ţinte electorale, cu sau fără alocări, respectiv deturnări de fonduri, au ridicat totuşi un colţ de perdea a unor probleme deloc simple, după cum au încurcat alte probleme, c-aşa-i la noi. După “trei zile” ne-am luat cu alte subiecte de scandal, băgând chestiunea sub preş, în mod tradiţional. N-am băgat însă şi câinii sub preş; ei oricum n-ar fi stat acolo, în schimb s-au înmulţit în semisălbăticie, iar problemele pe care le creează vor fi tot mai vizibile şi mai puţin plăcute.

Câteva sute de oameni sunt muşcaţi zilnic în întreaga ţară, dacă numai în Bucureşti sunt câteva zeci sau o sută. Zilnic, deci. Întrebarea legitimă este dacă îşi pierde cineva viaţa? Da: apare câte o notă de margine în ziar, despre un bătrân dintr-o comună, o fetiţă în altă localitate sau un om al străzii, “care consumase alcool”. După ce a murit japonezul, aflat cu treburi oficiale chiar în centrul capitalei, în urma muşcăturii unui câine, presa a reluat în forţă chestiunea pe prima pagină. Este de aşteptat ca oficialităţile României, de toate rangurile, să aibă acum un obiectiv clar: cum să gestioneze ostilităţile cu presa în următoarea perioadă, până la răsuflarea subiectului mediatic al câinilor (la presă şi la public) şi apariţia unui nou scandal pe care să-l trâmbiţeze, uitând de tragedia veşnic inutilă a victimelor (oare noi, cei mulţi, nu facem la fel?). Iar câinii derbedei să fie din nou trecuţi în umbră, ca marii corupţi bunăoară. În umbră, ei vor prolifera în continuare. Care, ei? Ei, şi Dvs.! Vi se pare cinică presupunerea, sau obiectivul oficialităţilor e cinic?

Deocamdată s-a găsit o haită de câini care “a dat la oi”, ca lupii, şi a fost dată “pe sticlă”. Bieţii lupi au fost exterminaţi de secole, iar acum se fac eforturi de refacere a efectivelor, necesare echilibrului ecologic. Dar “câinele este prietenul omului”, are alt statut. Ca atare, câinii fără stăpân cunoscut sunt asimilaţi unei proprietăţi colective, nu?, câini comunitari, cum se spune. Câinii tuturor. Iar colectivismul ne-a învăţat zeci de ani să nu respectăm ce-i la comun, iată că nu ne batem capul nici cu câinii tuturor. De fapt se pare că tot ai nimănui sunt, cum sunt şi parcările ale nimănui, gunoaiele, gropile, ba chiar şi casa scării de bloc etc. Însă natura se răzbună dacă n-o respecţi. Câinii înmulţiţi necontrolat încep să atace şi animalele sălbatice, nu numai cetăţenii. Se plâng vânătorii. În urmă cu mai multe zeci de ani vânătorii aveau şi atribuţia de a împuşca câinii vagabonzi pe câmp, în primul rând pentru a proteja vânatul, dar… Câinii ciobăneşti aveau obligatoriu jujeu, altfel, dacă se rătăceau de turma de oi, napucau să alerge prea mult. Erau ţinuţi sub control, la fel ca alţi prădători, funcţiona (încă) un fel de tradiţie sănătoasă, o etică aparte, nu apucase să se instituie debandada. Oare ce legi or mai fi şi cum se respectă ele în lumea vânătorilor şi a pescarilor? Or fi legi, “dar nu pentru căţei”, vorba poetului. Sau legea o fac ciobanii? – se cam plâng în sensul ăsta, nu numai vânătorii, dar şi turiştii. Societatea civilă, ştiţi… Nu mai pun jujeu la câini, în schimb îi asmut pe bicicliştii de pe şosea, pentru antrenament şi distracţie. Iar mai nou, aceştia, turiştii, vor avea şi problema câinilor sălbăticiţi. Căci…

În ianuarie, pe halda de gunoi de lângă Reşiţa, pe drumul Oraviţei, erau adunaţi poate 100 de câini; o haită uriaşă. Spectacolul era de groază, chiar văzut din maşină, mai ales pentru amatorii de trasee cu bicicleta. Pe gunoi e mai cald, poate asta să-i fi adunat, dar în orice caz ei nu dispar în văzduh odată cu venirea verii. Duşmani naturali n-au în zonă şi, una peste alta, situaţia pare scăpată de sub control. În caz de atac, la semnalul vreunui şef de haită căruia-i căşună ceva, orice trecători n-au nici un fel de şansă. “Nu le putem face nimic, că sar ăştia de la ,Protecţia animalelor’”. Se ştie că în România respectul faţă de lege e sfânt, nu există încălcări, iar Justiţia n-are mamă, n-are tată, nici alte rude, e imparţială şi aproape infailibilă. Înţelegem deci teama şi respectul oficialităţilor faţă de cei de la “Protecţia animalelor”. Ne întrebăm doar dacă ei au în vedere şi protecţia altor animale, sau numai a câinilor? Nemţii au asociaţia “Vier Pfoten” (= patru labe), iar patru labe au multe “joavine”, dar la noi este “Cuţu-cuţu”… Însă nu “Pis-pis”, nu “Muuu – beee – meee”, nici chiar “Cucurigu – mac-mac” etc.?… No comment.

Nu contestăm o oarecare utilitate a câte unui cuţoi între blocuri, pentru a-i mai ţine la distanţă pe hoţi (maşini, capace de canal etc.), că altfel… (dar nu vrem să ne punem rău cu Poliţia/Jandarmeria/ Gardienii publici). Poate şi că va fi adoptată denumirea ştiinţifică de “canis bloci infraurbanus”. Unii au început şi să primească un nume, după blocul care îl hrăneşte mai sistematic: câinele B5, sau Progresului 7-9, sau căţeluşa V. Alecsandri 2C. Merge, să zicem. Cu două completări civice: locatarii respectivi săl aibă în grijă nu numai cu mâncarea, ci şi cu limitările cuvenite, iar lucrătorii de pe vehicolul denumit “Primăria – Gestionarea câinilor” să ia în primire în primul rând haitele periferice în curs de constituire, mult mai periculoase decât cele câteva javre dintre blocuri, care de bine de rău sunt controlate de locatari. Ar trebui să renunţe “organele” noastre (plătite de noi!) la mentalitatea de a vâna/ urmări ce-i la îndemână, iar nu ce pune realmente în pericol ordinea publică (deşi nu vrem, ziceam, să ne punem rău cu nimeni: ne sfiim).

Poate că s-ar fi reuşit ceva în legislatura precedentă a Capitalei, cu efect în întreaga ţară în chestiunea câinilor “comunitari”; dar mediatizarea şi audienţa excesivă, indecentă acordate unei Brigitte Bardot, cu dedesubturi ale unor conivenţe politice între stânga vest-europeană şi interesele celei româneşti, de sabotare a Primarului general de atunci au sabotat gospodărirea chestiunii. A adoptat şapte câini B. B. şi ne-a lăsat cu pocinogul pe cap. Au mai fost şi alte sabotaje, coordonate de sus, cărora le mai tragem ponoasele… Şi le tot uităm, luaţi cu subiectele de prima pagină, manevrate de o regie prea puţin… patriotică, însă susţinută bine de noi înşine. O fi având ceva dreptate domnul care constată, cu un haz amestecat cu amărăciune, că pensia d-sale face cam cât se cheltuie cu un câine comunitar. Încercăm să-l consolăm: nu cu toţi, numai cu unii… câini comunitari. Ceilalţi sunt pe calea unei… “democraţii originale”. De izbelişte.

Proliferarea câinilor agresivi, de luptă, printre “iubitorii” de animale şi influenţa ei asupra acestei problematici este o chestiune de sociologie a tranziţiei. N-o discutăm aici.

Iar în privinţa câinilor scăpaţi în sălbăticie, credem că li sar putea da “obiectul muncii” şi braconierilor, nu numai vânătorilor, şi inclusiv pescarilor. Decât să distrugă fondul cinegetic şi cel piscicol, cu capcane, curent electric şi alte otrăvuri, mai bine să hăituiască ceva javre fără căpătâi. Defrişările nu credem că sunt o soluţie. Nu pentru limitarea câinilor vagabonzi în orice caz.

Anton Georgescu
Articol apărut în cartea “Alte gânduri”, 2009.