Dacă politica e o curvă, istoria ce este?

În urmă cu 23 de ani, plecam cu un prieten, la fel de revoltat ca şi mine de Iliescu şi de restauraţia comuniştilor în noua republică liberă, spre Bucureşti. Mai exact, cu buletinele şi cu banii ce aveam să-ncercăm să nu-i dăm naşului pentru călătoria noastră înspre a semna în Piaţa Universităţii listele cu tembelii ce susţineau punctul opt al Proclamaţiei de la Timişoara. Pentru cei ce nu mai ţin minte sau sunt prea tineri, punctul opt spunea că foştii comunişti (cei cu funcţii) nu mai au dreptul să candideze la noile funcţii din proaspătul stat democrat. Acum, fireşte că se poate discuta şi pe marginea faptului că, aşa comunişti din eşalonul doi cum au fost, au fost aleşi de turmele hipnotizate de tovarăşul Iliescu. Numai că, pe atunci era în eter doar televiziunea publică, Everac şi Theodorescu, slugi umile şi devotate noului regim aşa zis democrat.

Dar, să revin. Ajung cu amicul în piaţă, găsim una dintre măsuţele la care se putea semna pentru proclamaţie, dăm buletinele, semnăm, ne mai învârtim prin zonă şi ne retragem. Noroc chior. Sub nicio formă nu pot spune că a fost în chiar una din zilele represiunii şi îi mulţumesc Celui de Sus că aşa s-a întâmplat! Am omis să vă spun că amicul meu era amorezat şi prietena sa, viitoarea sa soţie, studentă la chimie, aştepta junele prieten al meu pentru o sacră ceremonie a înmânării verighetelor de logodnă la un birt celebru, sper să nu greşesc, La Doi Cocoşi sau La Cocoşul de Aur? În fine, de-ale tinereţii valuri!. Cert este însă că acolo, în piaţă, nu au fost droguri, nu au fost dolari falşi, nu dorea nimeni să-i ia gâtul lui Iliescu. Se cânta, se discuta, era o agora ad hoc a tâmpiţilor orbiţi de naivitate şi de credinţa într-o viaţă normală. Nu neapărat capitalistă sută la sută, în niciun caz una cum a mai fost. O societate în care să domine raţiunea, bunul simţ şi, măcar o fărâmă de altruism. Din păcate, de toate s-a ales praful. Tovarăşul Iliescu, alături de camarila sa, a sacrificat entuziasmul unei lovituri de stat îmbrăcate în parfum de revoluţie, pentru un scenariu ce ne-a deviat iremediabil din drumul ce ne-ar fi integrat cu adevărat în rândul ţărilor dezvoltate. Nu spun civilizate pentru că mai avem secole de muncit la educaţie şi civilizaţie.

Să nu divaghez chiar atât de mult. Am pierdut o şansă imensă în 1990. Susţin că am fi fost undeva peste Polonia sau Cehia dacă nu ar fi venit cea de a doua lovitură de stat din iunie 1990. Şi, dacă autointitulaţii revoluţionari din decembrie 1989 se bucură de nişte drepturi absolut curveşti, cu ce sunt mai prejos maltrataţii minerilor din iunie 1990?