De ce plâng oamenii?

Mă întorc într-o seară, spre noapte, acasă. Copilul îmi dăduse de cu seară un ultimatum, cum să mă prezint cu o surpriză. Opresc taxiul la chioşcul de lângă bloc, chioşc ce are program non-stop sau cum îi place unui amic să spună, parodiind dulcele grai de peste Prut, veşnic deschis. Servirea se face după miezul nopţii, la un gemuleţ. Nimeni. Bat. Nimeni. Mă uit pe lateralele construcţiei şi văd doamna sau domnişoara vorbind la mobil. Bat la geam, nimic. Insist, parcă mă aude. Deschide ferestruica şi mă întreabă cu doi ochi albaştri năvăliţi de lacrimi, ce doresc. Prima reacţie a fost să îi şterg lacrimile de pe ochi. Apoi, ca un om civilizat ce mă cred, am încercat să mă prefac că nu-i văd durerea. Am comandat, am plătit, spunîndu-i că toate trec. Şi am plecat, întrebându-mă de ce plâng oamenii. Posibile răspunsuri?

Pentru că sunt copii şi aşa sunt copiii. Plâng. Le e foame, le e sete, au scutecele ude, le e dor de pieptul mamei şi cine oare ştie ce dureri mai au micuţii ce vin pe lume, doriţi sau nedoriţi. Evident că în privinţa dorinţei sau a ghinionului, sunt multe de discutat. Şi de plâns.

Mai plâng oamenii, când au impresia că au descoperit Raiul de pe pământ şi au sfârşit dîndu-se de-a berbeleacul pe un tobogan ce-i duce direct în cazanul cu smoală. Cred că mai plâng oamenii, când cred că şi-au găsit sufletul pereche. Cea mai perversă automulţumire, dacă nu narcisism al inimii. Şi ajung să vadă, peste ani, că trebuie să plângă.

Oare de ce mai pot plânge oamenii? Pentru că-i doare. Ce? Te miri ce! Că au cupa de miere ce le poate umple sufletul lângă ei, dar mâinile le sunt ţinute de morala societăţii şi nu le pot întinde pentru a-şi îndulci otrava unei iubiri interzise. Sau poate, pentru că bărbatul visurilor sale s-a transformat într-o povară ce vine cu absenţe şi mult prea multe tăceri.

Un cititor critic ar întreba sau, mai degrabă ar constata, „cine mai plânge astăzi?”

Iată, vânzătoarea de la chioşcul de cartier. Cine mai plânge astăzi? Sau de ce plâng oamenii? Cred că, pentru că sunt încă oameni.

Dan Popoviciu