Avatar al comunicării – vorbitul tare
Se ştie că românii vorbesc tare. E o generalizare improprie (ce înseamnă “se ştie”?), ca orice generalizare, ca şi “peste tot se fură, nu numai la noi” (adică şi la… nemţi). Desigur, despre nici o categorie nu se poate susţine că “toţi… (adăugaţi dv. aici cam (!) orice)”. Unii. Că mulţi, că puţini, asta deja se poate discuta. La fel ca despre vorbitul tare, înţelegând prin asta prea tare, ceea ce îndeobşte deranjează şi nici prea civilizat nu este. Trăitorii pe meleagurile cărăşene, reşiţene ar avea ceva temeiuri de a spune că la cei de pe aici s-ar întâlni o aşa înclinaţie, chiar dacă străbătând meleagurile ţărişoarei se poate constata că se vorbeşte tare şi la Cluj, şi”la” Bihor, şi”la” Oltenia, şi “la” Moldova, Bucureşti, Constanţa, şi… la televizor. Unele deosebiri de nuanţă se pot percepe, ceea ce însă nu schimbă fondul problemei, căci se întâmplă şi în străinătate, unde mici grupuri se fac auzite mai tare, ieşind cumva în evidenţă, uneori dezagreabil.